Despre Înviere și Sfintele Paști

Pentru cei interesați voi aminti că în denia de vineri (oficiată joi seara) s-au citit cele "12 evanghelii", (de fapt câte trei pericope din fiecare din cele 4 evanghelii) dintre care cea dintâi în ordinea cronologică a citirii lor (Ioan 13:31 - 17:26) fiind prima și în ordinea importanței, veritabilă "piatră din vârful unghiului" atât a propovăduirii hristice dar și a înțelegerii marii responsabilități și demnități a fiecăruia din cei ce îndrăznesc să-și spună "creștini".

Astfel, Dacă Sf. Apostol Pavel spunea că "dacă Hristos n-a inviat, zadarnica este credința", eu îndrăznesc a spune parafrazându-l că zădarnică ar fi fost chiar Învierea Domnului fără transmiterea acestor taine fundamentale ale creștinismului, fără de care nu am fi găsit calea pe care o avem de străbătut de la statutul de "slugă" a Domnului către prieten al Domnului (În. 15: 14-15), și mai apoi (pentru și mai puținii vrednici de această) către "statutul" de frate al Domnului, de însuși Fiu al Omului, Om ÎnDumnezeit (În. 20: 17).

Voi cita mai jos câteva fragmente din Capitolele 14 - 17 din Evanghelia lui Ioan, lectură obligatorie după părerea mea în pregătirea pentru primirea Luminii Învierii:

Cap 14:

6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

7. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut.

...

20. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi

Cap. 15:

4. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.

...

14. Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc.

15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.

Cap. 16:

33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.

Cap. 17:

1. Acestea a vorbit Iisus și, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească.

2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

3. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

...

10. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei.

....

17. Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.

....

20. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,

21. Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

22. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:

23. Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Deci "cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să ne apropiem" cu inima și gândul de Învierea Domnului!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

În fața evidenței pericopei evanghelice citite în noaptea de Înviere (Ioan 1, 12. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu - !!!), după ce în prealabil Patriarhul în ultimii ani a insistat sa amintească și să sublinieze faptul că botezul este "arvuna înfierii", în această noapte de Înviere este pentru prima oară când aud explicit în biserică din gura unui preot faptul că "CEL CE CE PRIMEȘTE SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE SE UNEȘTE DEPLIN CU HRISTOS"!!!

Iată că am ajuns în ziua în care adevăruri spuse pănă acum cu juma' de gură prin colțurile bibliotecilor și universităților (cu reală teamă de a nu fi considerat smintit sau chiar eretic) sunt bine-vestite din fața ușilor împărătești ale altarelor.

Interesante vremuri trăim...

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

După ce ne-am bulucit în hyper-mega-super-market-uri pentru a găti "mese îmbelșugate" după "cum se cuvine de sărbători”, am făcut curat în casă, am spălat mașina, am aranjat freza la coafor, ne-am și am “înnoit” cu țoale, am pregătit daruri de și pentru “iepurași” și înainte de a umfla mațul la greu și până la refuz cu "bucatele tradiționale pascale", vă propun să luăm o scurtă pauză.

Să facem un pic Liniște… poate pentru a regăsi un strop de Pace!

și pentru a înțelege și a ne reaminti despre ce e vorba în astă seară, vă propun să citim câteva rânduri din imnele din perioada triodului (perioada premergătoare Învierii Domnului), probabil unele din cele mai sintetice și profunde exprimări doctrinare ale ortodoxiei (sau chiar ale creștinismului în ansamblul său):

"Taine învățând pe prietenii Săi, gătește masă hrănitoare de suflete, băutură dumnezeiască fiind cu adevărat Înțelepciunea lui Dumnezeu și drege pahar celor cedincioși.”

“Domn fiind și ziditor Dumnezeu, zidirea Luiși a unit-o Cel fără de patimă; și Însuși El fiind Paștile, S-a jertfit pe Sine pentru cei pentru care avea să moară, grăind: <Mâncați trupul Meu și întru credință vă veți întări.>”

“Băutură nouă, mai presus de cuvânt voi bea întru împărăția mea, zis-ai Hristoase prietenilor Tăi, căci ca un Dumnezeu cu voi ca și cu niște dumnezei voi fi.”

“Precum sunt om din fire, iar nu după nălucire, așa și firea ce s-a unit cu Mine Dumnezeu este, prin chipul schimbului de firi între sine. Pentru aceasta să mă cunoașteți pe Mine un Hristos, Care păstrez cele din care, în care și care sunt.”

Cine are urechi de auzit să audă!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Prieteni, ce e dară paștele creștin și Învierea Domnului - “sminteală pentru evrei și nebunie pentru elini” așa cum spunea Apostolul Pavel, momentul pentru care fiecare ne pregătim acum după putința și priceperea noastră?

Paștele, în ebraică Pesah, înseamnă literalmente “a trece”, “a trece dincolo” - așa cum bine l-au tradus englezii (passover).

Dar dacă la evrei în ziua de 15 a lunii Nissan în fiecare an de Pesah (Paște) se comemorează “trecerea dincolo” de Marea Roșie și eliberarea poporului evreu din scalvia egipteană (menționată în Ieșirea - a doua Carte a lui Moise) - fiind deci “o trecere dincolo” pe orizontală, la noi, la creștini, Învierea Domnului - Pesahul nostru - este o “trecerea dincolo” care se face pe verticală, fiind o trecere prin Hristos “de pe pământ la cer” efectivă și imediată, așa cum frumos o spune o cântare din liturghia Învierii:

“Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi, cei ce cântăm cântare de biruință!”

Iar trecerea asta are loc aici și acum, nu “pe lumea celalaltă”, căci ăsta este sensul profund al vorbelor apostolui amintite și cântate la botezul fiecăruia ca și la fiecare mare sărbătoare: “căți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”.

D’aia și eu, sărac în cuvinte și idei fiind acum, nu pot decât să vă doresc ca Învierea Domnului să vă aducă o trecere grabnică și deplină în lumină, urmând cuvântul lui Pavel:

“Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit, Unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos. Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, Îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii.” (Coloseni 3: 9-14).

Și, în loc de obișnuita urare “fie ca iepurașul…”, vin și eu și vă urez:

“Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, Și să vă înnoiți în duhul minții voastre, Și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului.” (Efeseni 4: 22-24)

Hristos a Înviat!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

„Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos - Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”

„Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii…”

Cântările pe care urmează să le cântăm de bucurie noaptea asta dezleagă taina și sensul Învierii și indică explicit calea pe care o avem de urmat pentru împlinirea menirii noastre: “trecerea de la moarte la viață și de pe pământ la cer”.

Mai întâi de toate, Învierea Domnului, împlinirea proorociilor Vechiului Testament, este întărirea cuvântului Mântuitorului prin care ne-a binevestit în Joia Mare, la Cina cea de taină, “Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine, iar de nu, credeți-Mă pentru lucrările acestea.” (Ioan 14: 16).

Dar mai ales Învierea este confirmarea faptului că am primit oportunitatea de a deveni “desăvârșiți întru unime” cu Dumnezeu, nici mai mult nici mai puțin decât dumnezei, fii ai lui Dumnezeu: “Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17: 21-23). Este motivul pentru care rugăciunea fundamentală a creștinului începe prin afirmarea filiației sale cu Dumnezeu Însuși “Tatăl nostru care ne ești în ceruri…”

Iată deci că Învierea Domnului nu este “doar” dovada înfrângerii morții fizice ci mai ales argumentul și prilejul de a trece de acum, de aici “de pe pământ la cer”, căci Domnul a spus: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață.” (Ioan 5: 24)

Calea către realizarea irealzabilului ne este indicată de sfinții părinți: curățirea simțirilor, curățirea inimii: “Fericiți cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)

“Metodologia spirituală elaborată de sfinți (…) are drept scop să ne ofere posibilitatea unei viziuni directe a lui Dumnezeu. Iar, când aceasta se întâmplă, așa cum am spus de multe ori, nu mai este o chestiune de credință în existența lui Dumnezeu, ci o recunoaștere directă a relației eterne și neîntrerupte care există între Dumnezeu și omenire.”

Căci, nu trebuie sa uităm că “Hristos Însuși ne-a dezvăluit metoda. Ne-a spus nu numai că suntem în stare să-L explorăm pe Dumnezeu, dar că putem să și trăim cu El, să devenim una cu El. Și organul cu care putem realiza acest lucru nu sunt simțurile și nici logica, ci inima noastră.”

Nu în ultimul rând să nu uităm că fii ai lui Dumnezeu vor fi toți făcătorii de Pace - “Fericiti făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9)

Să facem pace în noi, cu noi și în jurul nostru pentru ca una să fim întru Domnul și, ca fii ai lui Dumnezeu, să înviem cu Domnul cântându-I:

„Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime

Ca Slavă Domnului peste tine a răsărit!

Saltă acum și te bucură Sioane,

Iară tu, curată Născătoare de Dumnezeu

Veseleste-te întru Invierea Celui născut al tău”.

Post script: sa nu ne rușinăm nicicând și pentru niciun motiv a ne afirma creștinătatea în mod public prin salutul pascal “Hristos a înviat!”, căci este însăși mărturisirea temeiului credinței noastre și scopului ființării noastre!

“Că ce folosește omului dacă va câștiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?

Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, de acesta și Fiul Omului se va rușina, când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.” (Luca 9: 25-26)

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

“Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”

cântându-i:

„Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorului morții strigăm: Osana Celui dintru înălțime, bine ești cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului.”

Troparul Floriilor (Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim)

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Liniște!

Dreptul și nemitarnicul Judecător a fost strâmb judecat!

Milostivul și Mângăietorul a fost umilit și bătut!

Dătătorul de viață a fost omorât!

Cutremurați-vă!

Dați-va un pic de timp pentru voi, pentru aproapele vostru și pentru Aproapele tuturor!

Fiți voluntarii și prietenii Domnului!

Luați-vă crucea și urmați-I!

Împreună vom găsi Calea!

Împreună vom afla Adevărul!

Viața și Lumina vor birui!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Acum, după participarea “virtuală” la Prohodul Domnului și în așteptarea Inverii, simt nevoia sa va spun vouă, prietenilor mei, atât celor credincioși cât și celor (încă) necredinciosi, celor nepăsători dar și celor spăimântați de boală, un cuvânt care sper sa fie lămuritor și întăritor:

Majoritatea disputelor doctrinare și teologice sunt cauzate mai mult de cuvinte decât de concepte. Pur și simplu contraopinentii înțeleg diferit aceleași cuvinte, sau numesc cu cuvinte diferite aceleași concepte. Urmare directă a “dărâmării Turnului Babel”! Iar când neînțelegerile rămân dincolo de întelesul particular al cuvintelor folosite... e vorba doar de neînțelegerea sau/și neacceptarea unei diferențe legitime de perspectivă a conlocutorului.

Cu alte cuvinte, toată lumea are dreptate! Da! Poate părea șocant. Dar simplul fapt ca acea opinie e exprimată, e cu voia lui Dumnezeu, e o posibilitate de manifestare a Gândului uman, oricât de stranie ar putea fi. Posibilitate care trebuia deci sa se manifeste, sa fie exprimata. Mai mult, adevarul personal al ideii exprimate nu poate fi negat, chiar dacă opinia este foarte departe sau o deformare fie și grotescă a Adevărului revelat și acceptat de Tradiție.

Odată stabilit și înțeles acest adevăr, dacă mai există totuși dispute, e doar orgoliu și vanitate... sau rea voință!

Și duh al negației!

Și NU, nu este relativism!

Căci Asta nu înseamnă ca poate fi pusă în discuție ortodoxia Tradiției. Dogmele și punctele de vedere acceptate de Tradiție sunt “doar” garanția ca ele fac parte dintr-o țesătură continuă și coerentă în timp și spațiu, validă și valabilă pentru o largă majoritate de membri ai unei civilizații intr-un ciclu istoric, țesătură capabilă să îndrume majoritatea acestora către scopul final al omului ca ființă și al oricărei religii: INDUMNEZEIREA.

Aderarea la o Tradiție și implicit la principiile și practicile acesteia înseamnă “doar” acceptarea unei căi deja bătute! Deci sigure. De fiecare dată am încercat sa explic asta printr-o metafora: o cale spirituală e ca urcușul unui munte. Ai de fiecare dată mai multe cărări bătute - mai munte Tradiții și Religii - unele-s mai lungi, altele mai scurte și mai toate la fel de anevoioase. Însă aceste cărări sunt sigure! Cum poți sa alegi și sa ajungi în vârful muntelui, dacă ți ai propus asta, pe o cale personală... neumblată decât de tine. Există o mică posibilitate sa ajungi mai repede sus, dar cel mai probabil te vei pierde... sau vei pieri.

Ție îți rămâne sa alegi: cararea bătută sau calea neumblată. Chestiune de alegere personală.

Cu alte cuvinte, propovăduirea unei căi bătute nu ține (sau nu trebuie să țină) de mândrie, orgoliu sau ambiție. Ci doar de iubire. Din iubire vrei ca aproapele tău sa nu rătăcească, sa nu riște pieirea (duhovnicească). Dacă el nu vrea sa urmeze cărarea cea bătută, trebuie lăsat. Are Domnul planul Lui cu el.

Însă odată pornit pe o cărare bătută, pe o Cale, “călătorul” trebuie sa țină firul de urmat, fără opțiune și fără răzvrătiri egotice, pierzându-și sinea pentru a deveni una cu Calea. “Rețeta” este prescrisă de însuși Hristos: “Eu sunt calea, adevărul și Viața”! Devenind una cu Calea, călătorul va afla Adevărul și Viața, devenind una cu Deschizătorul Căii - “Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime”!

E motivul pentru care Calea trebuie asumată integral, plenar și definitiv, cu toate ale sale. E motivul pentru care ritul nu este nici Opțional și nici supletiv, ci componenta sine qua non a căii luate. Dintr-o perspectivă este însăși Calea. E motivul pentru care “suspendarea”, întreruperea participării credincioșilor de toate credințele din lume la rit este un cataclism fără precedent.

Chiar și cauzată de prezenta unui virus, a unei boli, abolirea de facto a Credinței este un semn al vremilor, un asalt fără precedent al Statului și exponenților “oamenilor de știință” asupra fundamentului ființei umane: Credința. Căci întreruperea și interzicerea participării credinciosului la rit echivalează cu negarea caracterului sacru al acestuia, căci boală și moartea sunt incompatibile cu Viața Adevarată prezentă și actualizată în rit.

Nu întâmplator creștinului i s-a spus de Domnul ca „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Iar cuvântul Și harul Domnului sunt prezente în mod excepțional în rit. E motivul pentru care prezenta la rit nu e doar esențială credinței. E vitală! E vitală pentru Viața cea adevărată. Pentru Adevăr. Pentru Cale. Iar pentru toate acestea nimic, niciun preț nu e prea mare: nici măcar viața! Căci iarăși știm “Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“.

Nu, nu vă îndemn sa faceți ceva. Nu pot!

Va îndemn doar să înțelegeți ce pierdem!

Și va îndemn sa nu uitați!

Niciodată!

Sa ne ajute pe toți Dumnezeu sa găsim Calea către Adevăr și Viață!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Dumnezeu a luat la Sine pe unul din aleșii Săi care părăsise de aproape 70 de ani lumea noastră pentru a se pregăti pentru această întâlnire.

Noi am rămas mai săraci. O sărăcie care nu poate fi acoperită nici prin împrumuturi externe și nici prin măsuri sociale.

Ci doar prin strădanii personale, prin muncă grea, neostoită, de a ne ridica la nivelul impus fiecăruia dintre noi de un “simplu” călugăr (cuvânt care la origine înseamnă bătrân frumos - kallos gheros).

Să îl primească Domnul în rândul drepților Săi pe parintele Pimen!

Iar pe noi sa ne ajute... sa îmbătrânim frumos!

Hristos a înviat!

Iar dacă intr-adevăr credem asta, moartea nu mai e prilej de întristare. Ci de fericire și de regăsire a Unității!

Sunt convins ca Avva Pimen e fericit acum!

Sa fim și noi pentru dânsul!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Alt “semn al înapoierii, obscurantismului și reacțiunii”: Holloween 2020, celebrat “pe vechi” în plină planedmonie de un grup organizat de troglodiți, retrograzi și reacționari

Astăzi i-am adus iar printre noi pe cei de care nu încetăm să ne apropiem.

Și de care ar trebui sa ne rușinăm.

Au fost amintiți și pomeniți toți cei de care știm și de care am fost capabili sa ne amintim, toți cei care sigur ar fi Fericiți că nu au apucat să vadă halul în care a ajuns lumea pe care ne-au lăsat-o.

Până la revedere cu toții sa spunem:

“Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, parinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșalele pe care cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul le-au săvârșit și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri cu verdeață, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea și unde cercetarea feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac. Dăruiește-le lor și nouă împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice, și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna adormiților robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Iată-ne ajunși în zilele pentru care ne-am pregătit atâta. Așteptarea a luat sfârșit. Vremea a sosit!

Săptămâna asta e săptămâna decisivă, e săptămâna asaltului. Săptămâna asaltului Puterilor. Scaunelor. Începătoriilor. Și de data asta nu vă vorbesc despre un asalt împotriva puterii și împărăției de aici. Vă vorbesc despre asaltul pe care suntem obligați să-l dăm asupra Împărăției.

Da, Săptămâna Mare e acel moment! Momentul pe care-l așteptăm, momentul pentru care ne-am pregătit și antrenat, unii mai asiduu, unii chiar dur, alții mai puțin sau deloc, în ultimele 40 de zile. Sau 40 de ani. Sau… De fapt nici nu contează nici numărul zilelor, sau al anilor. Nu contează nici măcar dacă ne-am pregătit… cum te poți pregăti pentru așa ceva?

Important e că a sosit vremea asaltului! Căci “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia cu năvală și cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11:12). Împărăția cerurilor, împărăția lui Dumnezeu, este o împărăție care nu se cucerește decât cu năvală, prin asalt susținut, deși este o împărăție fără granițe, fără bariere, fără ziduri și fără porți. Voi sunteți singura piedică și singura poartă pe care trebuie să o deschideți către Împărăția lui Dumnezeu, “Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17: 21)!

Cu alte cuvinte, Săptămâna Mare, Săptămână pătimirilor (și nu a patimilor!) este săptămâna Marelui Război pe care trebuie să îl dăm înlăuntrul nostru cu noi și cu patimile noastre, cu obsesiile, cu micimile, cu fricile, cu egoismul și egocentrismul nostru, e Marele Război pe care trebuie să îl purtăm cu singurul și marele paznic al Împărăției lui Dumnezeu care ne oprește accesul într-acolo: Eul nostru.

Săptămâna pătimirilor trebuie să fie săptămâna dezpătimirilor noastre, a dezbrăcării de noi înșine, a crucificării și a omorârii Eului spre învierea… Adevărului.

Care este Adevărul?

Adevărul este că Domnul s-a născut, s-a înomenit pentru ca noi să fim una. Să fim una unii cu alții dar și cu una cu El, să fim una cu Dumnezeu: “Mă rog ca toți sa fie una, cum Tu, Tata, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei sa fie una” (Ioan 17: 21). Da, dragilor, Domnul s-a înomenit pentru ca noi să ne îndumnezeim, unicul nostru scop fiind să-l “dobândim pe Hristos”, să fim “plini de Dumnezeu” și “purtători de Dumnezeu”, să fim “părtași lui Dumnezeu” cum spune Sf. Ignatie Teoforul. Dacă am înțeles asta, am înțeles Totul. Și am dobândit Totul,

“Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit dela Dumnezeu? Și că voi nu sînteți ai voștri?” (Corinteni 6;19.)

Deci care este Adevărul?

Adevărul este că sunteți dumnezeii! Da, căci “Eu am zis: "Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt" (Psalmul 81). Acesta este Adevărul.

Dar pentru asta trebuie să vă luați cu asalt, să luați cu asalt Împărăția care este înlăuntrul vostru și să intrați pe poarta strâmtă a sufletului vostru, a templului lui Dumnezeu! Și pentru a lua cu asalt trebuie nu doar să fiți înarmați cu arma Cunoașterii și cu platoșa răbdării, dar trebuie să vă ușurați de tot e nu vă este util în acest asalt: de răutăți, de pizmă, de lăcomie, de lene și comoditate, de mândrie, bă chiar și de micile plăceri. nu știți voi oare că cel mai mare dușman al Fericirii este plăcerea?

Da acum e momentul Adevărului, momentul în care aveți dreptul și puterea de a trece de la minciună și iluzie la Adevăr, de la moarte la Viață: “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață.” (Ioan 5: 24)

Ce boală, ce frică, ce domnie sau împărăție vă va putea lua asta vreodată?

De aceea dacă veți cunoaște Adevărul, Adevărul vă va face liberi!

Veți dobândi Libertatea aceea pe care nimeni nu v-o mai poate lua.

Libertatea de a fi dumnezei. Dreptul și Libertatea de a spune precum sf. ap. Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” (Galateni 2: 20)

“1. Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare și în mijlocul dumnezeilor va judeca.

2. Până când veți judeca cu nedreptate și la fețele păcătoșilor veți căuta?

3. Judecați drept pe orfan și pe sărac și faceți dreptate celui smerit, celui sărman.

4. Mântuiți pe cel sărman și pe cel sărac; din mina păcătosului, izbăviți-i.

5. Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; strica-se-vor toate rânduielile pământului.

6. Eu am zis: "Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt".

7. Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți.

8. Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale.” (Psalmul 81)

Fiți viteji și fără frică! Căci purtați lupta cea bună!

Urcuș ușor!

Dan MV Chitic

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

“Deci a zis Toma, care se numește Geamănul, celorlalți ucenici: Să mergem și noi și să murim cu El.”

Toma, zis în popor în mod nedrept și “Necredinciosul”, este amintit în Biblie în puține locuri și sunt menționate doar trei ziceri de-ale acestuia, dintre care cea dintâi este cea citată mai sus. Și, deși sunt amintite doar puține vorbe ale acestuia, acestea sunt fundamentale în ființarea creștină.

Primele cuvinte rămase de la Toma sunt cele rostite cu câteva zile înaintea învierii lui Lazăr.

Aparent scos din context, Toma le spun celorlalți ucenici ai lui Hristos: “Să mergem și noi și să murim cu El.”

Și le spune asta imediat după ce Domnul le-a spus ucenicilor săi “Lazăr a murit. Și Mă bucur pentru voi, ca să credeți că n-am fost acolo. Dar să mergem la el., pentru a spulbera neînțelegerea apostolilor cu privire la exprimarea aparent metaforică a lui Iisus: “Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.”, evanghelistul menționând “Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odihnă.”. Cu acest îndemn se termină relatarea despre discuțiile dintre Hristos și apostoli ce au precedat minunea din Betania, evanghelistul Ioan continuând istorisirea fără a mai aminti altceva până la momentul ajungerii la prietenul Domnului care era deja mort de 4 zile: “Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.”

Cu alte cuvinte, cu puțin înainte de intrararea în Ierusalim, ei, apostolii “credincioși” ai lui Hristos nu pricepuseră nimic.

Toma înțelesese deja totul! Toma e singurul care pricepuse nu doar că Lazăr nu adormise de somn ci că murise, dar înțelesese deja că moartea și învierea lui Lazăr vor prefigura, vor anticipa moartea și Învierea Lui.

Toma știa că Domnul va muri. Încă nu știa că va Învia, sau cum va Învia.

Dar el, Toma, știa deja că apostolii, cei ce îi urmează lui Hristos trebuie să moară cu El.

Trebuie să moară cu El pentru a Învia cu El!

E motivul pentru care la Cina cea de taină tot el, tot Toma, pune întrebarea care va prilejui răspunsul Domnului ce constituie esența însăși a creștinismului.

Toma Îl întreabă: “Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea?”.

Iar “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut.”

Iată cum tot “necredinciosul” Toma prilejuiește descoperirea, aflarea Căii care este destinată creștinului, relevarea fără vălurile pildelor a Adevărului, descoperirea Vieții veșnice.

Și tot Toma, care lipsise la prima întâlnire a apostolilor cu Iisus după înviere și care, aparent, și-a manifestat neîncrederea în Învierea Lui spunând “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Afirmație de neînțeles atâta vreme cât vine de la cel care, singurul care, așa cum am arătat mai sus, înțelesese deja iconomia Divină), tot el, tot Toma este primul care îl numește pe Iisus Domn și Dumnezeu.

De altfel, aparent, Domnul venise special pentru a-l încredința pe Toma de Învierea Lui:

“Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă!

Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Spun aparent, pentru că această discuție purtată în mod direct tot cu Toma Domnul le spune

“Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”

De fapt aceste din urmă cuvinte ale Domnului ne sunt destinate nouă și lui Toma. Sau lui Toma și nouă. Nici nu contează ordinea, cert este că Domnul ne vorbește nouă necredincioșilor în timp ce i se adresa lui Toma “necredinciosul”, de unde și această evlavie specială pe care o am către Apostolul Toma.

De ce vă spun toate acestea azi?

Pentru că azi, mai mult decât oricând, va trebui să urmăm îndemnul lui Toma: “Să mergem și noi și să murim cu El.” Să mergem să punem în mormânt omul stricăcios, corupt și căzut pentru a învia întru Adevăr și Lumină cu El. Pentru a putea spune împreună cu Toma:

“Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Primele cuvinte ale Domnului după Înviere au fost “Bucurați-vă!” și “Nu vă temeți!”.

Asta le-a spus femeilor mironosițe care, “plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.”

Asta va spun și va îndemn și eu sa faceți azi și în fiecare zi a vieții voastre, căci “câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat!”

Căci „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?” Evrei 13:6.

Nu uitați ca sunteți fii ai Domnului și frați și surori ai Mirelui, căci, așa cum spune Sf Grigore de Nazianz, Cuvântul “este pe atât om pentru tine, pe cât tu te faci Dumnezeu din pricina Lui.”

Fiți deci și azi, și în fiecare zi dumnezei, căci “Eu am zis: "Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt".” (Psaltul 81)!

Faceți binele, cunoașteți-vă Mirele și Fratele și iubiți-vă aproapele total, jertfelnic, și veți fi și veți rămâne una cu El!

“Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,

Paștile Domnului, Paștile!

Că din moarte la viață și de pe pământ la cer,

Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

Cei ce-I cântăm cântare de biruință.

Hristos a înviat din morți!” Cântarea I din Canonul învierii.

Și, nu uitați îndemnul #PriveșteCerul!

Este destinația noastră!

“Pace vouă!”

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

(Un text prea scurt pentru câte ar fi de spus și prea lung pentru cât de puține voi fi spus)

În sfânta și marea zi de joi din Săptămâna Mare, ziua instituirii Euharistiei prin excelență, a spălării picioarelor apostolilor de către Domnul și, poate mai ales, a „Cuvântării de despărțire” din Evanghelia lui Ioan (Capitolele 14-17) - chintesența creștinismului în umila mea părere, mai este vorba și de trădarea lui Iuda. Despre asta voi vorbi pe scurt acum: despre trădare, trădarea lui Iuda și, mai ales, în ce a constat trădarea lui Iuda și a apostolilor lui Iuda din zilele noastre.

Cântările bisericești îl condamnă pe Iuda pentru gestul său: „Iuda slugă și vicleanul, ucenicul și potrivnicul, prieten și diavol, din fapte s-a arătat că urma Învățătorului, dar întru sine cugeta vân­zarea. Că zicea în sine: Să-L dau pe Acesta și voi dobândi banii ce se adună. Încerca să vândă și mirul, și pe Iisus să-L prindă cu vicleșug. Dat-a sărutare și a vândut pe Hristos. Ca un miel spre junghiere, așa a urmat Cel ce este singur mult-Milostiv și iubitor de oameni”.

Sau „Astăzi își ascunde Iuda fața cea iubitoare de săraci și își descoperă chipul lăcomiei; nu se mai îngrijește de săraci, nu mai vinde încă mirul celei păcătoase, ci Mi­rul cel ceresc și din El dobândește argint. Aleargă la iudei, zicând celor fără de lege: Ce-mi veți da mie, și eu voi da pe El vouă? O, iubire de bani a vânzătorului!”

Imnografii, fără osebire, îl înfierează pe Iuda: „necurat”, „înșelător”, „cel fără de lege”, „necredincios”, „bărbat nebun”, „cel cu nume rău”, cu „nărav plin de vicleșug”, „cârtitor și nemulțumitor”, „îndrăz­neț”, „înstrăinat de Fiul lui Dumnezeu”, „ucigaș ucenic”, „orb fără de minte”.

Toată creștinătatea este unanimă în a-l blama, semnificativ în acest sens fiind faptul că Dante Alighieri îi plasează în ultima, în cea mai de jos bolgie (cerc) a iadului, a nouă, pe trădători, acolo unde Iuda, alături de Brutus, întruchipează trădarea.

Departe de mine de a încerca să-l apăr sau să-i găsesc circumstanțe atenuante lui Iuda (cred că sarcina de a-i fi avocat lui Iuda mă depășește cu mult). Nu-i caut scuze nici în „convingerile lui politice” de zelot „revoluționar”, nici în natură umană arghirofilică, în slăbiciunea omului în fața banilor. Din potrivă.

Cred, sunt convins chiar că DSIPERAREA cu care Iuda s-a grăbit să trădeze - probabil dacă nu s-ar fi grăbit atât de tare și ar fi rămas și ar fi ascultat cuvântarea de despărțire a Domnului alta ar fi fost soarta lui, altfel s-ar fi scris istoria mântuirii noastre - și DISPERAREA ce a urmat actul trădării, DISPERAREA lui este motivul pentru care el, Iuda, este însăși sămânța iadului rămasă după mântuirea adusă de Înviere, o sămânță „consacrată” prin părtășia la Cina cea de taină dar și de sărutul cinic dat Domnului în grădina Ghetsimani, probabil ultimul sărut înaintea Sărutului rece al morții pe care urma să-l primească Iuda în doar câteva ore.

Întrebarea pe care mi-o pun de ceva vreme este în ce a constat mai exact Marea Trădare a lui Iuda? Să fie faptul în sine că l-a vândut pe Iisus? E și asta, fără dubiu? Dar tot o asemenea „vindere” a făcut și Sf. Petru, care și-a câștigat viața, nu 30 de arginți, lepădând-se de trei ori de Domnul, nu? Sau apostolii, care s-au lepăda și ei ascunzându-se și la proces, și la crucificare (doar Sf. Ioan alături de Sf. Fecioară și de alte femei au stat la picioarele Lui când era pe cruce, bă chiar și Ioan s-a ascuns după ce a fost pus în mormânt… toți L-au trădat! Toți! Probabil și trădarea face parte din natura umană neîmbunătățită… am simțit toți pe pielea noastră asta, ba chiar și noi, în felurite chipuri mai mult sau mai puțin grave, trădăm.

De aceea nu cred că asta e Trădarea care în veci îl condamnă pe Iuda. Trădarea cu T mare constă în miopia intelectuală care a dus la lipsă de Credință și în final la Disperare. Mai simplu spus, Prostia e marele păcat al lui Iuda. Nu despre o prostie care constă într-un minus rațional vorbesc aici, căci rațional vorbind, Iuda a făcut ce trebuia: din punct de vedere „politic”, „social”, ba chiar și în iconomia mântuirii, Iuda a făcut ce trebuia - nu o spun eu, ci Domnul Iisus i-a spus-o „Ceea ce faci, fă mai curând.” Da, rațiunea e monstruoasă, e cinică, e trădătoare (de unde și marile mele rezerve față de traducerea în scrierile bisericești a grecescului „Logos” cu „rațiune”, corect fiind mai degrabă „intelect”).

Raționalitatea lui Iuda l-a făcut să fie lipsit de credință, credința fiind o pre-cunoaștere, o înainte-cunoaștere supra-sensibilă și supra-rațională. Și anume, credința este o „cunoaștere înainte” de a afla, înainte de a ști pe baza unei experiențe sensibile sau a unei deducții raționale. De unde conflictul ireconciliabil între credința și rațiune: rațiunea are nevoie de dovezi „palpabile”, „concrete” sau „logice”. Credința, nu! Credința e cunoaștere prin asimțire, prin intuire, prin trăire reală dincolo de trăibilul fizic și mundan. De unde certitudinea „pre-cunoașterii” credinței în raport cu dubiul celei mai certe științe raționale, mereu „perfectibile”, „înbunătățibile”. De unde imuabilitatea și certitudinea credinței, a cunoașterii intelectuale, în fața evoluționismului, dubiului și progresismului științei raționale, mereu în mișcare, mereu distrugătoare de certitudini și, concomitent, în căutare de noi certitudini. Credincioșia e imuabilă, e apriorică, e asemănarea și participarea noastră la Dumnezeire, dincolo de suporturile raționale, de multe ori mișcătoare, pe care credința este clădită în mentalul nostru, credința rămâne aceeași indiferent chiar de suportul dogmatic sau doctrinar. Credința e o stare! o stare de căutare și de deschidere către ce nu suntem dar spre ce suntem făcuți a fi - și aici este certitudinea supra-rațională, în asta constă imuabila convingere, negrăită cunoaștere: că deși suntem ce și cum suntem, suntem spre a fi ceva ce nu suntem (sau nu eram - pentru cei puțini aleși) încă și nu avem/aveam probe tangibile că vom fi/ că vom fi fost.

Asta i-a lipsit lui Iuda: inteligența, asimțirea, pre-cunoașterea… într-un cuvânt: CREDINȚA!

Iuda a fost rațional, extrem de, prea rațional! Iar rațiunea, ca tot ce e uman, e limitată, e imperfectă. Rațiunea, oricât de rafinată și iscoditoare ar fi, are mereu aceeași limită - oricât de îndepărtată ar fi ea față de media celorlalți semeni: PROSTIA. Pe scurt, Iuda a fost prost. A fost mult mai prost, a fost cel mai prost dintre apostoli, apostoli care, majoritatea neșcoliți (sau mai puțini școliți decât Iuda - că doar el era „trezorierul” apostolilor, și asta necesita știință de carte!), cu toate slăbiciunile lor, cu toate fricile, cu toate lașitățile, cu toate trădările lor, au avut ceva supra-rațional, au pre-cunoscut, au asimțit… Învierea! Nu rațiunea i-a ținut împreună, nu știința le-a dat puterea de a aștepta, căci deși Domnul le-a spus explicit ce se va întâmpla „Pe când străbăteau Galileea”, cum „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. (!!!)(Matei 17: 22-23)) ei au uitat… nu mai știau nimic (vezi episodul cu drumul spre Emaus!), rațional erau „tabla rasa” după șocul crucificării. Rămăsese doar asimțirea, pre-cunoașterea CREDINȚEI, absolut inexplicabilă rațional! Și nu s-au înșelat!

Iuda, rațional fiind, a înțeles că a greșit… și că a pierdut totul! „Știa” că nu mai are nicio șansă: urma să fie renegat de apostoli, era deja batjocorit de farisei și autorități: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit și a adus înapoi arhiereilor și bătrânilor cei treizeci de arginți, Zicând: Am greșit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne privește pe noi? Tu vei vedea.” (Matei 27: 3,4). De unde disperarea, de unde actul sinuciderii: „Și el, aruncând arginții în templu, a plecat și, ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27: 5). Și, „rațional” vorbind, avea dreptate. De unde damnarea, de fapt auto-damnarea ca efect al ultra-raționalității.

Dovada faptului că ultra-raționalitatea și consecința ei - deznădejdea, disperarea - l-a damnat? Petru! Petru, piatra pe care a fost clădită Biserica, L-a trădat, a fugit, s-a ascuns… dar a pre-cunoscut ne-rațional că urma ceva, ceva ce unii consideră și azi ca fiind irațional - Învierea. La fel și Toma… mereu în întârziere și care văzându-L nu a înțeles rațional, ba chiar a trădat și el în felul lui când I-a cerut să pună mâna lui în semnul cuielor și în coasta Sa… dar a crezut când L-a auzit și a spus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”…a crezut fără să-l atingă (în Biblie nu se spune nicăieri că Tom chiar ar fi și pus mâna pe rănile Domnului!), a crezut absolut ne-rațional, nu? Dar fundamental corect: asimțirea, cunoașterea supra-rațională a Adevărului i-a făcut liberi, liberi de propriile greșeli, păcate și trădări. Liberi de păcatul mortal al Disperării!

Și aici vine momentul în care mă apucă și pe mine spaima: excesul de raționalitate, exces care inevitabil împinge raționalul spre limita sa, spre Prostie, și consecința acestuia - Disperarea, Deznădejdea, ne transformă pe mulți dintre noi, pe majoritatea dintre postmodernii care suntem, în veritabili apostoli ai lui Iuda, fie și dacă am reuși să evităm marele păcat al trădării inter-umane, sociale - Oricât de gravă și de greu de iertat ar fi!

Adevărata Trădare a Domnului constă în excesul de raționalitate (numit și Prostie) și consecința dezastruoasă a acestuia: Disperarea, Deznădejdea!

Să ne ferească Bunul Dumnezeu de trădarea deznădejdii!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

O schiță de articol despre o știre mereu actuală de 2000 de ani

Acum e liniște. O liniște ciudată în sâmbăta asta după ziua de ieri. Căci ieri a fost o zi cum nu s-a văzut, nici chiar în locurile noastre: în mai puțin de 24 de ore cetățeanul Iisus a fost trădat, luat dintre ai lui, judecat, schingiuit și executat. Apoi înmormântat. Cum să înțelegi asta?

Cu doar o seară înainte, joi seara târziu, Iisus și prietenii lui mâncau și vorbeau în tihnă, făcând și rostind lucruri nerostite până atunci. Stând încă la masă, El, învățătorul, maestrul, le-a spălat picioarele învățăceilor lui, ca ultimul dintre ei, ca o slugă, zicându-le: „Regii neamurilor domnesc peste ele și se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește.” Apoi le-a mărturisit „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăția lui Dumnezeu.” Despre ce pătimire? Ce e desăvârșirea? Știind parcă ce gândesc le-a răspuns la nespusa întrebare „vă întrebați între voi, că am zis: Puțin și nu Mă veți mai vedea și iarăși puțin și Mă veți vedea? Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.” Apoi, „luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea.” Așa a fost ultima cină, cea mai de taină, a cetățeanului Iisus.

Apoi a urmat trădarea și vinderea lui pe 30 de arginți de către unul din apropiații săi. Din răutate? din prostie? Nu mai contează. Se pare că trădătorul, trezorierul și contabilul grupului fiind, avea o aplecare spre a băga mâna în punga de economii… de unde tentația de a face un ban în plus, cu orice ocazie. Alții spun că înalte rațiuni politice l-au făcut să trădeze, ba chiar că ar fi fost mânat de gânduri înalte, conștient fiind că odioasa lui faptă va prilejui ceea ce trebuia să se întâmple, asumându-și funcțiunea și blamul. Nici nu mai contează… cert e că Iisus a spus „Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!”. Trădarea nu are scuze, oricare ar fi resortul

Apoi lucrurile s-au precipitat: Cetățeanul Iisus s-a retras într-o grădină alături de discipolii lui pentru a se ruga, acolo unde a fost prins de soldații și gărzile însoțite de ucenicul trădător, care cu un maxim cinism, pentru a fi recunoscut de către gărzi, i-a dat un ultim sărut. Unii au sărit chiar la bătaie, scoțând sabia și tăind urechea unuia dintre cei care venise să îl ia, însă Iisus „a zis: Lăsați, până aici. Și atingându-Se de urechea lui l-a vindecat. Și către arhiereii, către căpeteniile templului și către bătrânii care veniseră asupra Lui, Iisus a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și cu toiege. În toate zilele fiind cu voi în templu, n-ați întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului.”

După care a fost luat și a fost dus spre a fi judecat în procedură de urgență, cu noaptea în cap, în jurul orelor 3, în chiar vinerea de ieri. Nici nu ajunsese în fața judecății, că toți cei ce i-au fost alături cu câteva minute în urmă au fugit, s-au ascuns sau l-au trădat, „Și, lăsându-L, au fugit toți. Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânzătură, pe trupul gol, și au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol.” Singurul care îl mai urmă de departe, pitulindu-se printre zecile de gură-cască, Petru, decanul grupului, desconspirat fiind de trecători că este un apropiat al cetățeanului Iisus, a negat virulent orice legătură cu acesta, reușind de trei ori să-i convingă pe trecători că nu are nicio legătură cu fostul lui mentor. Ultima oară când a fost oprit de un trecător care i-a zis „Cu adevărat și acesta era cu El, căci este galileian.”, Petru a negat încă odată ferm orice legătură și a zis: „Omule, nu știu ce spui. Și îndată, încă vorbind el, a cântat cocoșul. Și întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru; și Petru și-a adus aminte de cuvântul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cânta cocoșul astăzi, tu te vei lepăda de Mine de trei ori.” Și ieșind afară, Petru a plâns cu amar, ca și trădătorul care l-a vândut, care și el și-a regretat fapta și a plâns, dar spre deosebire de acesta Petru a reușit să învingă deznădejdea și nu s-a sinucis.

Judecata? Un simulacru. Nicio procedură nu a fost respectată, nicio aparență de dreptate. Dreptul la apărare? Un moft! Poate doar de avocați agreați de acuzare! Au apărut și martori mincinoși și sub acoperire cu pseudo-acuzații care mai de care mai lipsite de relevanță în cauză. Unul a mărturisit: „Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu și în trei zile să-l clădesc.” dar nimic nu putea justifica hotărârea deja scrisă sau primită în vreun „plic galben” de la Iar ei au zis toți: Așadar, Tu ești Fiul lui Dumnezeu? Și El a zis către ei: Voi ziceți că Eu sunt. Și ei au zis: Ce ne mai trebuie mărturii, căci noi înșine am auzit din gura Lui? Președintele completului de judecată, Caiafa, a insistat: „Ești tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâșiindu-și hainele, a zis: Ce trebuință mai avem de martori? Ați auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte.”

Doar că acest complet de judecată nu era legal constituit și nu avea nici temei legal și nici competență pentru a condamna la moarte un cetățean, aceste competențe fiind exclusiv date instanțelor imperiale cu drept de viață și de moarte în „colonii”, motiv pentru care „instanța națională” a lăsat în grijă instanței comunitare a imperiului sarcina de a confirma și pune în aplicare hotărârea judecătorilor naționali. Motiv pentru care, la prima oră, cetățeanul Iisus a fost trimis în fața judecătorului și guvernatorului local, Pilat. Acesta știa că nu avea nici motiv și nici temei pentru a confirma condamnarea la moarte, motiv pentru care a căutat un motiv plauzibil să-l condamne la moarte - Subminarea puterii imperiale - întrebându-l: „Tu ești regele iudeilor? Iar El, răspunzând, i-a zis: Tu zici. Iar arhiereii Îl învinuiau de multe.” „Și la învinuirile aduse Lui de către arhierei și bătrâni, nu răspundea nimic.” „Și a intrat iarăși în pretoriu și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus. De aceea cel ce M-a predat ție mai mare păcat are. Pentru această, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată”

Judecătorul a înțeles că este o răfuială politico-confesională și că nu există o hotărâre de condamnare la moarte ar fi ne fondată și neîntemeiată, însă nu voia nici să șiite ostilizeze autoritățile locale, motiv pentru care a încercat să-l grațieze, folosind subterfugiul grațierii individuale care se făcea cu ocazia peștelui iudaic.

Motiv pentru care „le-a zis Pilat: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii și slujitorii au strigat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat: Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege și după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.”

„dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiți să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba. Și Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toți au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăși Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau și ziceau: Să fie răstignit! Și văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai mare tulburare se face, luând apă și-a spălat mâinile înaintea mulțimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit și L-a dat să fie răstignit.”

La câteva zile de când cetățeanul Iisus înviase un mort de patru zile care deja mirosea rău și după ce fusese primit triumfal de către poporul său în special pentru această faptă pe lângă multele alte minuni de care auziseră sau chiar văzuseră unii că le-ar fi făcut deja - transformarea apei în vin la o nuntă, vindecarea unui lepros și a unui paralizat, redarea vederii unui orb din naștere, învierea a doi alți tineri și multe alte minuni despre care poporul nici nu-și mai amintea - cetățeanul Iisus a intrat, smerit ca totdeauna, călare măgar în Ierusalim, poporul strigând-i: “Osana întru cei de sus, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”, și la doar câteva ore de la momentul în care Cetățeanul Iisus le spunea apropiaților lui că El este Fiul Omului și ca „va fi dat să fie răstignit”, profeția se împlinea: Iisus a fost biciuit și schingiuit sălbatic și „dat să fie răstignit.

„Atunci ostașii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta, Și dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roșie. Și împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap și în mâna Lui cea dreaptă trestie; și, îngenunchind înaintea Lui își băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor! Și scuipând asupra Lui, au luat trestia și-L băteau peste cap. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească. Și ieșind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui. Și venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpățânii, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; și, gustând, nu a voit să bea. Iar după ce L-au răstignit, au împărțit hainele Lui, aruncând sorți, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: "Împărțit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămașa Mea au aruncat sorți".Și ostașii, șezând, Îl păzeau acolo. Și deasupra capului au pus vina Lui scrisă: Acesta este Iisus, regele iudeilor.””Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-și capetele, Și zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! Asemenea și arhiereii, bătându-și joc de El, cu cărturarii și cu bătrânii, ziceau: Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.”

Nimeni dintre ucenicii lui nu mai rămăsese lângă cruce, fugiți și ascunși care încotro. Numai mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena dar și cel mai mic dintre învățăceii Săi, care toți se uitau înmărmuriți de durere la cel ce era de nerecunoscut: desfigurat de bătăi, plin de sânge și răni, agonizând atârnat gol pe o cruce. De acolo au putut auzi și mărturisirea unuia din tâlhari care i-a adus iertarea păcatelor de către muribundul de pe cruce și învierea apostolului cel mic de către mama sa. „După aceea, știind Iisus că toate s-au săvârșit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oțet, l-au dus la gura Lui. Deci după ce a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a. Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul.”

A murit relativ repede, la doar 6 ore de la răstignire, probabil că sângerarea abundentă și rănile adânci suferite în timpul schingiuirii Sale au grăbit deznodământul. „Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice. (…) Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă.”

Și pentru a-l înmormânta înainte de apusul soarelui - căci așa e obiceiul popoarelor semitice dintotdeauna, au făcut pregătirile doi potentați, (nu ucenicii săi, care rămăseseră ascunși): un bogătaș - Iosif din Arimateea și un cărtuar pe nume Nicodim, un fel de academician: „Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frică iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Și Pilat i-a dat voie. Deci a venit și a ridicat trupul Lui. Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, și în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.”

Toate astea s-au întâmplat mai ieri.

Azi e liniște.

De atunci cetățeanul Iisus este în mormânt. Cum se poate această, doar Iisus ne spunea că nu e doar un simplu cetățean, este ci Fiul lui Dumnezeu, că ne este Domn și Dumnezeu. El ne zicea: „ Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.”

Și „Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii.

În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi. (…)

Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.

Nu El ne spunea referindu-se la noi, la noi toți, „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.”?

Mântuirea și Îndumnezeirea noastră depinde de izbânda Lui, de respectarea promisiunii întărite a Învierii cetățeanului Iisus, care va dovedi că nu este un „amăgitor” așa cum spuneau oficialii din tărâmul și timpul lui, ci Domni Dumnezeu:

„Despre această vă întrebați între voi, că am zis: Puțin și nu Mă veți mai vedea și iarăși puțin și Mă veți vedea?

Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

De aceea, cu speranță și încredere să ne amintim vorbele Lui”

„Iată vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea."

Și, fără teamă!, să așteptăm Învierea din această seară, din fiecare Duminică și din fiecare liturghie!

Cu El vom birui lumea!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Acesta nu este un salut.

Acesta este o Constatare!

Acesta este o Confirmare!

Acesta este o Realitate!

Deci nu vă grăbiți să răspundeți cu „Adevărat, a înviat!” dacă o faceți pur formal, din obișnuință sau pentru a respecta un obicei.

Afirmarea sau Răspunsul trebuie să exprime o stare de certitudine ființială, supra-rațională, care trebuie să depășească orice umbră de dubiu, la fel ca sau chiar mai mult decât atunci când atingi un fier înroșit în foc: te arde, pur și simplu simți simți asta. La fel e și cu Adevărul!

Mai întâi de toate este o constatare, făcută înainte de oricine de femeile mironosițe, Maria Magdalena și cealaltă Maria, care au văzut mormântul gol și au primit buna-vestire a îngerului care „le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”, „De ce căutați pe Cel viu între cei morți?” Apoi au constatat asta Petru și Ioan. Apoi și ceilalți apostoli, speriați, ascunși și închiși fiind l-au văzut intrând prin ușa închisă. Ba Toma, mereu întârziat sau absent la întâlnirile cu Domnul de după Înviere, vru chiar să se convingă pipăindu-i rănile, dar prezența Domnului i-a fost suficientă pentru a striga: Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Constatarea aceasta directă i-a făcut pe acești oameni simpli să renunțe la tot și să plece în lume să anunțe că au văzut, auzit și simțit Adevărul! Ba alături de ei s-a adăugat și Pavel, cel care după ce a intrat și el în contact cu Domnul, a devenit din unul din cei mai feroce prigonitor ai creștinilor cel mai înfocat mesager al Învierii. Ș toți, exceptându-l pe Ioan, toți au murit martiric, au murit afirmând și pentru că au susținut cu orice preț că „Hristos a înviat!”.

Mai la urmă, și noi, prin cuvântul și viețile apostolilor și prin harul ce se pogoară la epicleză, constatăm și noi, azi, în adevărul și realitatea liturghiei realitatea de necontestat a Învierii și îl regăsim pe Hristos viu și întreg în Euharistie, acolo unde ne va permite, după cuvântul Lui, să rămânem în El și El în noi: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.”

Apoi Învierea este Confirmarea că Hristos este Domnul, dar și că TOT ce a spus despre El și despre Înviere a fost adevărat: „Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut.” a spus Îngerul! Dar nu doar adevărul despre Sine îl confirmă, ci tot, absolut tot ce ne-a spus:

„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică. Eu sunt pâinea vieții. (…) Și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” (Ioan 6:47, 48, 53-57)

„Și Iisus i-a zis: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11: 25)

„Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17: 3)

„Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17: 20-23).

Dacă omenirea nu era decăzută, și deci devenită proastă, nu ar fi fost nevoie de nicio confirmare, și deci nu ar fi fost necesară nici Învierea, căci omul ar fi putut să vadă Dumnezeirea lui Iisus încă de la înomenirea acestuia odată cu nașterea lui minunată și să înțeleagă Adevărul și concretețea mesajului său. Dar decăzut și lipsit de înțelegere, omul a avut nevoie de o minune, de minunea minunilor: Învierea! Și nu doar învierea în trupul trecător, așa cum Domnul a făcut-o cu fiica lui Iair, cu fiul văduvei din Nain sau cu Lazăr, ci Învierea în trupul glorios și nestricăcios al Domnului de după Înviere, cel care ne arată starea originară a omului.

Învierea pe care o vestim este confirmarea mântuirii spre Îndumnezeirea omului și a întregii făpturi. Iar Îndumnezeirea nu este o realitate rezervată exclusiv stării postume, ci Îndumnezeirea este pentru aici și pentru acum - o spun aproape unanim toți sfinții părinți. „Nu numai că ne-a mântuit e noi, cei ținuți sub păcat, ci ne-a împărtășit și din puterea dumnezeiască” spune Maxim Mărturisitorul în „Ambigua. Către Toma”, sau tot el spune „Pentru aceea S-a făcut Fiu al omului și om Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu și Tatăl, CA SĂ FACĂ DUMNEZEI ȘI FII AI LUI DUMNEZEU PE OAMENI.” (Filocalia vol 2)

Căci o spune Însuși Iisus: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață.” (Ioan 5: 24).

Aceasta este marea trecere (Paște-pesah-trecere) preînchipuită de trecerea lui Moise prin Marea Roșie, cel care demult a scos poporul lui Israel din robia lui Faraon, doar că Trecerea pe care ne duce azi Domnul nu se face în chip minunat pe orizontală, ci pe verticală cum impecabil spune imnograful într-una din cântările ortodoxe la Învierea Domnului:

„Ziua Învierii, sa ne luminăm, popoare,

Paștile Domnului, Paștile!

Ca din moarte la viață și de pe pământ la cer,

Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

Cei ce-I cântăm cântare de biruință.

Hristos a înviat din morți!”

Învierea confirmă astfel „că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan I: 17)

Și pentru că Domnul nu putea „discrimina” pe cei ce au trăit înainte de înomenirea Lui, a trebuit să „coboare întru cele mai de jos ale pământului” și de acolo să mântuiască și să îndumnezeiască pe toți (mai puțin pe „fiul pierzării”) și astfel să împlinească simbolul ultim, eshatologic, al crucii pe deplin, „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia”. Acesta este un alt motiv pentru care a fost nevoie de moartea Sa pe cruce și de Învierea lui pe care o bine vestim azi!

Învierea Domnului este deci confirmarea Dumnezeirii noastre virtuale dar reale, așa cum se spune explicit în evanghelia citită chiar în noaptea de Înviere: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit în noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (Ioan 1: 12-14)

Acesta este sâmburele de Adevăr pe care Preafericitul Daniel l-a sădit de ani de zile în inimile fiecărui credincios care îi ascultă predicile: „Euharistia este arvuna înfierii” spune atât de des sfântul părinte, o arvună ce nu poate luată înapoi și care poate fi valorificată oricând: dincolo, la învierea cea de obște sau aici și acum. De noi depinde când devenim dumnezei, „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una”.

Învierea ne confirmă statul de fii (încă rătăciți) ai lui Dumnezeu, de trecuți de la moarte la viață veșnică încă de aici. De noi depinde când, cum sau dacă vom face Marea Trecere - aici, dincolo sau nicăieri, azi, mâine, în viața de apoi sau niciodată, fiindcă un singur lucru e cert și confirmat de Învierea Domnului: „Îndumnezeirea rămâne scopul lui Dumnezeu, ținta finală a creației Sale, însă, dată fiind căderea omului, aceasta nu se mai poate împlini decât prin restaurarea firii; îndumnezeirea omului, dată fiind starea sa de cădere, presupune mântuirea lui: omul nu poate fi îndumnezeit dacă nu este mai întâi izbăvit de păcat și de nefastele lui urmări.”

Realitatea este că Hristos a înviat!

Dacă într-adevăr credeți asta veți fi fii și veți fi vii în veci, căci Domnul a spus: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

Iar Sf. Ap. Pavel, în Epistola către Români spune: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, Cunoscând această, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curățit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu. Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.”

Și orice s-ar întâmpla, oricât de grele vor fi vremurile ce vor să vină, nu uitați cuvintele Domnului: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”

Credeți în Înviere, îndrăzniți și nu vă temeți!

Vom birui lumea!

Și bucurați-vă:

Hristos a înviat!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

În credință esențial e ce ne unește, nu ce ne diferențiază!

Căci ne unește Totul și ne diferențiază doar modul în care limitele noastre se raportează la Tot.

Dumnezeu e Mare și e Bun și e același și când “vorbește” cu o babă văzut fiind ca un “Moș cu Barbă” și când limpezește și împlinește viziunea unui teolog sau metafizician.

Deci fiți buni și îngăduitori cu limitele aproapelui, căci Dumnezeu este bun și îngăduitor cu limitele fiecăruia dintre noi!

Faceți din limitele voastre trepte de urcare pentru apsroapele și nu muchii ascuțite rănitoare și sfâșietoare pentru credința lor: umblate și bătute de alți credincioși ca niște cărări aceste limite se vor toci, și vor dispărea și, “nelimitați” fiind, vom fi mai aproape de Asemănare, vom fi mai dumnezei.

De aceea va rog sa nu faceți din limitele voastre, chiar de sunt mai “subtile” ai mai “înalte” decât ale aproapelui, prilej de sminteală pentru cei mai slabi în credință, mai la început de drum, căci “cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării.

Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei 18: 6,7)

Iată de ce ,în discuțiile dintre noi pe subiectul credinței, atitudinea pe care cred ca trebuie sa o avem este de delicatețe și smerenie: delicatețe, fiindcă limitele aproapelui i-au fost lăsate de Dumnezeu pentru a și le șlefui singur și de bună voie - Domnul fiind dătătorul libertății noastre, și smerenie, căci oricât de “avansați” am fi unii dintre noi pe cale, tot la început suntem… căci Calea e nesfârșită!

Sa facem deci aceste discuții prilej de întâlnire (fie și virtuală) și de bucurie și nu de cearta și zâzanie, amintindu-ne “Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.”

Hristos a înviat!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Așteptând Învierea Sa, Iisus, Domnul, contempla eșecul social total al lui Iisus - Omul: trădat, părăsit, judecat strâmb pe baza unor mărturii mincinoase de niște judecători care făceau răul fiind convinși că fac binele, dat pe mâna străinilor ocupanți, neînțeles de nimeni și mai ales, deloc crezut de apostoli.

De pe cruce văzuse la picioarele sale doar pe mama sa alături de câteva femei, dintre care una care avusese faima de „păcătoasă”, și, alături de ele, un adolescent care îi era și apostol. Restul fugiseră, se ascunseseră, sau, pur și simplu, nu le păsa: apostolii, bărbați în toată puterea cuvântului cărora cu câteva ore că Le spusese că ei sunt întru El și El întru ei, fiind dumnezei, n-au înțeles… n-au înțeles nimic și n-au crezut. și s-au ascuns! iar cel mai mare dintre ei, Petru, chiar se dezisese public de El de mai multe ori în doar câteva minute.

Dar nici Iair sau fiica lui înviată de Domnul nu erau acolo. Nici orbul căruia i-a redat vederea. Nici slăbănogul pe care l-a ridicat din patul său. Nici bolnavul de la scăldătoarea Vitezda. Nici îndrăciții vindecați. Nici cei la nunta cărora a transformat apă în vin. Nici unul, măcar, din sutele sau chiar miile de oameni din popor cărora le-a vorbit ca nimeni altul și pe care i-a hrănit cu doi pești și cinci pâini. Sau nici măcar cei din Ierusalim care cu doar câteva zile în urmă îl primeau cu strigări demne unui Împărat și Dumnezeu: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9)

Nimeni. Doar câteva femei și un băiețandru. Iar de pe cruce L-a dus în mormânt un „ucenic ascuns”, în fapt un mare teolog, o persoană marcantă din tabăra celor ce-L uciseseră. Nu vreunul din apostolii Săi.

Și nici la mormântul Său nu venise nimeni. Ci doar dușmanii Săi care au „întărit paza” pietrei de mormânt și aceleași câteva femei. Fără „ucenicul cel iubit”, care și el se ascunsese între timp. Ele, femeile purtătoare de mir, care erau socotite mai puțin capabile să înțeleagă, să cunoască… ele, deși nu au fost de față la majoritatea dintre lecțiile predate de Domnul apostolilor, ele au cunoscut. Cu inima!

De fapt, detractorii și dușmanii Săi au fost întotdeauna mai numeroși, mai prezenți, mai activ, mai reactivi decât apropiații Săi, fapt care întărea îi mai mult concluzia că destinul Său în lume a fost un eșec.

Și atunci de ce?

De ce S-a lăsat umilit, batjocorit, schingiuit, omorât pe cruce alături de tâlhari și pus în mormânt ca un muritor, El, Însuși Dumnezeu?

Ca să se facă înțeles, Cunoscut, Crezut. Doar așa „porunca nouă” dată lor - „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.” (Ioan 13: 34) - ar fi putut fi înțeleasă.

Căci deși porunca iubirii nu era una nouă („Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca această: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Matei 22: 36-39), însă modul în care a impus învățăceilor Lui să o facă era complet nouă: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea.”

Apostolii Lui trebuiau să iubească precum El: total, necondiționat, jertfelnic, milostiv și iertător, a toate îngăduitor și înțelegător.

Credincioșii Lui trebuie să iubească precum un Dumnezeu: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât această nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.”

Și pentru a fi dumnezei și a iubi ca Dumnezeu Însuși, apostolii trebuiau să cunoască Adevărul, un Adevăr pe care însă nu-l percepuseră direct, doar prin ascultarea cuvintelor Domnului. Ei aveau nevoie de „dovezi”, așa cum Filip i-a cerut în discuția de după Cina cea de Taină: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine, iar de nu, credeți-Mă pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul..” (Ioan 14: 8-13).

Și deși au apostolii I-au spus că L-au înțeles și că au început să cunoască Adevărul, El știa că nu era adevărat: „Acum știm că Tu știi toate și nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu.” au spus ei iar „Iisus le-a răspuns: Acum credeți? Iată vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur.” (Ioan 16: 29-32).

Nu înțeleseseră nimic!

Și pentru ca ei să înțeleagă și să cunoască Adevărul, și prin ei Adevărul să ajungă până la noi, a fost nevoie de moartea Sa. Și, mai ales de Învierea Sa!

Abia atunci apostolii au înțeles sensul cuvintelor Lui: „Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16: 32-33)”. Și mai ales au înțeles sensul cuvintelor: „Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Și aceasta este viața veșnică: Să Te CUNOASCĂ pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”

Această CUNOAȘTERE bazată pe dovada irefutabilă a Învierii este cea care i-a încredințat pe ei, pe apostoli, întru propria lor dumnezeire: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17: 21-23)

Și abia după ce au cunoscut prin Înviere Adevărul, apostolii au putut iubi precum i-a iubit El, au putut iubi precum niște dumnezei: total, necondiționat, dezinteresat, jertfelnic, milostiv și iertător, a toate îngăduitor și înțelegător. Iar ca efect al cunoașterii lor și ei s-au jertfit precum El pentru noi, ca și noi să înțelegem și să cunoaștem Adevărul și să iubim așa cum ne-a iubit El, să iubim ca niște dumnezei.

De aceea, și noi așteptând Învierea Sa, înainte să ajungem în fața porții mormântului gol din altar pentru a ne încredința încă odată că Hristos a Înviat, e momentul să ne întrebăm în fața oglinzii: „oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?”

Și dacă vom putea spune DA ca niște dumnezei fără de moarte, atunci ne vom putea răspunde:

„Credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!” (Luca 8: 48)

Post scriptum:

„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”

(Ioan 16: 33)

Hristos a înviat!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

“Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit în noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”

(Ioan 1: 12-14)

https://www.facebook.com/share/p/t9dGf6FgcSJfKSdr/?mibextid=WC7FNe

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

E o tăcere cu totul specială în Sâmbăta Mare, o tăcere ca o trecere strâmtă, un barzach, între două certitudini - certitudinea morții (Domnului) și certitudinea Învierii (Domnului). Azi certitudinea este suspendată deasupra hăului ce se află între aici și dincolo, ruptură ființială pe care Avraam nu a vrut să o lase să fie trecută spre încunoștiințarea fraților nemilosvului bogat la care stătea săracul Lazăr, un hău mai mare decât cel aflat între "sânul lui Avraam" și iad, dar mai aproape de noi decât răsuflarea ce va să vină.

Această tăcere este unicul mod în care se poate exprima această tensiune a certitudinii, tensiune resimțită și de Însuși Domnul și Dumnezeul nostru înainte de Marea Trecere pe care o face chiar în Sâmbăta sâmbetelor, cum impecabil o spune troparul. Ce poți să spui în fața lacrimilor și suspinelor Domnului, cum să le explici?

Să nu uităm că „a lăcrimat Iisus” (Ioan 11: 35) și „a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine” la moartea prietenului Lui, Lazăr, fratele Martei, iar în Grădina Ghestimani, înainte de a fi dus la jucetata strâmbă ce avea să-L trimită la moartea pe cruce, "a început a Se tulbura și a Se mâhni. Și le-a zis lor: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați.” (Matei 26: 38), pentru ca altundeva să se spună „El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Și, ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui și i-a aflat adormiți de întristare.” (Luca 22: 44-45).

De ce a lăcrimat, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine Domnul la moartea prietenului Lui Lazăr, căci doar știa doar că Lazăr va învia la patru zile după moartea sa, căci scris este „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (Ioan 11: 11) și „Iisus i-a zis: Fratele tău va învia” (Ioan 11: 23)?

De ce era Iisus tulburat și mâhnit și „mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești.”, căci doar știa și că El va învia, anunțând acest lucru apostolilor Săi de nenumărate ori?

Poate pentru că moartea e o sfâșiere sacrificială chiar și în fața certitudinii Invierii, chiar și atunci când știi că Iisus a zis: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” (Ioan 11: 25, 26)

Această sfâșiere o simte și Iisus Omul, căci moartea înainte de a fi o trecere, este și o despărțire de „lucrul unic în care Dumnezeu S-a oglindit”, este dispariția de sub timp a aspectului unic al creației făcute de Iisus Domnul și Cuvântul Domnului care „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

De aceea cântările bisericești spun explicit că „Toată făptura se cutremură” la pătimire și moartea Domnului și „Toate au pătimit împreună cu tine, Cel ce ai zidit toate”, fiind o co-participare la suferință și la moarte între creatură și Creator, dar și între Creator și creatură.

Făptura toată suferă cu Domnul pentru că și Domnul suferă cu și pentru fiecare făptură în parte.

Și moare cu și pentru fiecare făptură în parte, Domnul Iisus îndumnezeind și moartea, nu doar firea omenească: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându‑le, Cel ce ești necuprins” - spune rugăciunea spusă în taină de preot la încheierea Proscomidiei, precum și la intrarea cu Cinstitele Daruri, în Sfântul Altar.

Este o formă indicibilă de identitate între Creator și creatură, între Dumnezeu și om, în care se însoțesc până la identificare în suferință și în moarte. Da, Dumnezeu a „învățat” să moară pentru ca făptură toată să învețe să învieze. De aceea și spune "Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine.

În casă Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu.” (Ioan 14: 1-3).

Și cu toate astea, rămâne tăcerea acestei zile. Rămân lacrimile, și suspinul cu duhul, și tulburarea întru Sine… căci Domnul și prietenul nostru Iisus e mort și pus în mormânt (da, Iisus ne este și prieten, nu doar Domn și Dumnezeu al nostru, căci El a spus doar: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” (Ioan 15: 15)! Cum am putea noi să renunțăm la această cinste și privilegiu de a fi PRIETENI AI DOMNULUI?).

Dacă Domnul a lăcrimat pentru prietenul său Lazăr, nu e normal să lăcrimăm și noi pentru prietenul și Domnul nostru Iisus, să lăcrimăm dincolo chiar și de certitudinea Învierii Lui? Tot așa cum tot azi e ziua când putem și trebuie să lăcrimăm pentru fiecare prieten, pentru orice om judecat strâmb, lovit, bolnav sau muribund, pentru întreaga făptură chiar ce a fost, este și va fi… pentru ca apoi să nu mai fie. Pentru ca după iar să fie, dar altfel! Tot așa cum altfel va fi și Domnul după Înviere: va mânca, se va lăsa atins… dar va și intra prin uși încuiate sau se va face nevăzut instantaneu în Emaus.

Azi Domnul și Prietenul nostru este în mormânt! Este mort. Și viu în același timp.

Așa și noi: suntem vii și, azi, suntem morți cu El în același timp.

Și vom fi morți și vom fi vii cu El în veci!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Bucurați-vă!

Dumnezeu S-a făcut om, și ne-a învățat, și ne-a vindecat, și ne-a înviat morții, și ne-a descoperit adevărata iubire și iertare, și ne-a arătat Adevărul, și ne-a numit și făcut prieteni ai Săi, și ne-a făcut fii ai Tatălui Ceresc.

Și a fost umilit de lume și în lume, și a fost chinuit, și a suferit.

Și a murit - ca noi și pentru noi!

Și a înviat- pentru ca să omoare moartea pentru noi și să ne încredințeze pe noi că celor care “L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit în noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (Ioan 1: 12-14) - așa cum s-a spus în Ziua Învierii! Și tot prin Învierea Lui ne-a încredințat că adevărat este că “Tot cel ce mănâncă trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru dânsul!”

Bucurați-vă, prieteni ai Domnului!

Hristos a înviat!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Dumnezeu să-l ierte pe cel mai progresist papă din istorie! Vreau să cred ca smerenia Papei Francisc va echilibra în parte balanța faptelor sale la judecată pe care o va avea în fața nemitarnicului Judecător.

După o pauză de progresism, sper ca Biserica Catolică să revină pe Calea Adevărului și a Vieții!

Hristos a înviat!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Astăzi este ziua în care Dumnezeu în care a murit. Da, în Vinerea Mare, Domnul Iisus moare și este așezat, ca orice muritor, într-un mormânt. Noi știm, Dumnezeu prin Fiul Său moare pentru a omorî moartea, pentru a da omului posibilitatea de a se îndumnezei, fiind „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Acela ce ești necuprins”. Și, de aceea, moartea lui Dumnezeu Însuși este, paradoxal pentru rațiunea umană, aducătoare de speranță și fericire prin Învierea Lui pe care o știm și o așteptăm chiar în momentele în care cântăm „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cununa de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbraca cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă și slăvita Învierea Ta.” Deci plângem și mergem cu trupul Domnului la groapă deși știm că El va învia… de fapt că el înviază în fiecare zi, în fiecare clipă când este săvârșită liturghia, tot așa cum plângem și ne jelim și când ne ducem apropiații la groapă, deși știm că și ei înviază prin Domnul, nu-i așa?

Interesant este însă cum alege Domnul să moară pentru om… printr-o pedeapsă cruntă, rușinoasă, la care a fost condamnat în urma unui proces aparent nedrept.

De ce spun că procesul a fos „aparent” nedrept?

Pentru că acel „proces” nu avea cum să aibă un altfel de deznodământ. Și Domnul știa asta, căci scris este că mult înainte de judecată Sa, Iisus le-a spus apostolilor Săi:

„Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni și de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar a treia zi să învieze.” (Luca 9, 22), sau „Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze.” (Marcu 8: 31), „De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis, iar a treia zi să învieze.” (Matei 16, 21), „Și suindu-Se Iisus la Ierusalim, a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici, și pe drum le-a zis: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte. Și-L vor da neamurilor, ca să-L batjocorească și să-L biciuiască și să-L răstignească, iar a treia zi va învia.” (Matei 20, 17-19) sau „Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau. Și luând iarăși la Sine pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Marcu 10, 32-34).

Deci Dumnezeu știa - ceea ce e absolut firesc - în detaliu ce urma să se întâmple: știa de trădarea lui Iuda, știa de mărturiile mincinoase, știa de judecată viciată de interese, formalism și de ideile preconcepute ale fariseilor și bătrânilor Iudei în frunte cu Ana și Caiafa, știa de lașitatea lui Pilat care urma să se spele pe mâini de orice responsabilitate… tot așa cum știa și de trădarea lui Petru - „Iar Iisus i-a zis: Zic ție, Petre, nu va cânta astăzi cocoșul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoști.”

„CĂ NU MĂ CUNOȘTI” - lipsa CUNOȘTERII este cauza tuturor acestora - și a trădărilor și a slăbiciunilor sau falselor judecăți, o lipsă a omului cunoscută de Dumnezeu și care nu putea fi înlăturată decât printr-un eveniment epocal: moartea și învierea Sa, eveniment în urma căruia omul urma să cunoască Adevărul și să devină Liber („Iar Iisus i-a zis: Zic ție, Petre, nu va cânta astăzi cocoșul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoști. (…) Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr. Știu că sunteți sămânța lui Avraam, dar căutați să Mă omorâți, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi.” (Ioan 8: 32, 36, 37)

Să însemne asta că înțelepții și bătrânii știutori ai legii vechi care l-au condamnat la moarte pe Domnul Iisus erau dinainte condamnați să greșească și să trimită la moarte pe Dumnezeul Înomenit - doar Iisus știa că va urma și „farsa judiciară” și chinurile și moartea… și Învierea. Deci știa și felul în care vor judeca și sentința pe care o vor da judecătorii Lui. N-au avut oare aceștia nicio șansă să se salveze de crima de a-l trimite la moarte pe Fiul lui Dumnezeu? Personal, individual fiecare avea LIBERTATEA, posibilitatea efectivă de a nu greși (astfel cum a fost cazul lui Nicodim, un fariseu, fruntaș al iudeilor, „învățător al lui Israel” (Ioan 3,10) și membru al sanhedrinului, care a crezut că Iisus este Mesia, Hristosul, Mântuitorul și care acum este pomenit în rândul Sfinților bisericii alături de bogatul Iosif din Arimateea), însă colectivitatea fariseilor era NECESAR să greseșască, o necesitate fundamentată pe nebunia înțelepciunii lumii ăsteia, dar și pe necesitatea mântuirii prin împlinirea celor prorocite. Și iată că NECESITATEA împlinirii economiei divine a înfrânt LIBERTATEA personală majorității celor din Sinedriu, astfel cum o anunțase deja Domnul Iisus. Dar nu a anulat-o: Nicodim fiind exemplul pe care Dumnezeu ni-l dă în acest sens!

Pentru a face „cuvântul Său să încapă în noi”, pentru aceasta a fost nevoie și de judecată strâmbă - însă conformă cu „logica lumii”, și de bătăi, și de cununa de spini, de cruce, de moarte. Și mai ales, a fost nevoie să infirme prin cunoașterea Adevărului Învierii înțelepciunea și știința rațională „a acestui veac”: „Căci scris este: «Pierde-voi înțelepciunea și știința celor învățați o voi nimici». Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii.” (I Corinteni 1: 19-21).

Înfierea și Învierea sunt pentru cei în care încape Cuvântul Domnului, pentru cei care cunosc Adevărul și care devin liberi de limitele strâmte și formale ale „înțelepciuni lumii acesteia” și a „științei celor învățați” cărora Domnul le spune „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați.”

De aceea, azi suntem chemați să nu privim cu ochii minții și ai rațiunii mormântul Domnului, privire ce ne-ar aduce doar tristețe și disperare, ci cu ochii inimii, ai Cunoașterii, inima fiind singura unde „încape” Cuvântul Lui și Lumina Învierii Lui, cea care ne va face să înțelegem cuvântul ce se va citi mâine noapte: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.”, (Ioan 1: 12,13), ascultând și cunoscând cuvântul Domnului potrivit căruia „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață.” (Ioan 5: 24).

De aceea să fim curajoși ca Nicodim și să opunem LIBERTATEA noastră de a alege Calea, Adevărul și Viața NECESITĂȚII lumii acesteia de merge spre moarte și distrugere prin false și nedrepte judecăți, prin crime odioase săvârșite zi de zi în numele unor „juste cauze” și în „apărarea unor legi” de dânșii făcute și interpretate.

Înfierea și Împărăția lui Dumnezeu se iau cu credință, cunoaștere… dar și cu mult curaj: „împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11: 12).

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›