13 aprilie 2023

Apostolii lui Iuda: între disperarea trădării și trădarea deznădejdii

(Un text prea scurt pentru câte ar fi de spus și prea lung pentru cât de puține voi fi spus)

În sfânta și marea zi de joi din Săptămâna Mare, ziua instituirii Euharistiei prin excelență, a spălării picioarelor apostolilor de către Domnul și, poate mai ales, a „Cuvântării de despărțire” din Evanghelia lui Ioan (Capitolele 14-17) - chintesența creștinismului în umila mea părere, mai este vorba și de trădarea lui Iuda. Despre asta voi vorbi pe scurt acum: despre trădare, trădarea lui Iuda și, mai ales, în ce a constat trădarea lui Iuda și a apostolilor lui Iuda din zilele noastre.

Cântările bisericești îl condamnă pe Iuda pentru gestul său: „Iuda slugă și vicleanul, ucenicul și potrivnicul, prieten și diavol, din fapte s-a arătat că urma Învățătorului, dar întru sine cugeta vân­zarea. Că zicea în sine: Să-L dau pe Acesta și voi dobândi banii ce se adună. Încerca să vândă și mirul, și pe Iisus să-L prindă cu vicleșug. Dat-a sărutare și a vândut pe Hristos. Ca un miel spre junghiere, așa a urmat Cel ce este singur mult-Milostiv și iubitor de oameni”.

Sau „Astăzi își ascunde Iuda fața cea iubitoare de săraci și își descoperă chipul lăcomiei; nu se mai îngrijește de săraci, nu mai vinde încă mirul celei păcătoase, ci Mi­rul cel ceresc și din El dobândește argint. Aleargă la iudei, zicând celor fără de lege: Ce-mi veți da mie, și eu voi da pe El vouă? O, iubire de bani a vânzătorului!”

Imnografii, fără osebire, îl înfierează pe Iuda: „necurat”, „înșelător”, „cel fără de lege”, „necredincios”, „bărbat nebun”, „cel cu nume rău”, cu „nărav plin de vicleșug”, „cârtitor și nemulțumitor”, „îndrăz­neț”, „înstrăinat de Fiul lui Dumnezeu”, „ucigaș ucenic”, „orb fără de minte”.

Toată creștinătatea este unanimă în a-l blama, semnificativ în acest sens fiind faptul că Dante Alighieri îi plasează în ultima, în cea mai de jos bolgie (cerc) a iadului, a nouă, pe trădători, acolo unde Iuda, alături de Brutus, întruchipează trădarea.

Departe de mine de a încerca să-l apăr sau să-i găsesc circumstanțe atenuante lui Iuda (cred că sarcina de a-i fi avocat lui Iuda mă depășește cu mult). Nu-i caut scuze nici în „convingerile lui politice” de zelot „revoluționar”, nici în natură umană arghirofilică, în slăbiciunea omului în fața banilor. Din potrivă.

Cred, sunt convins chiar că DSIPERAREA cu care Iuda s-a grăbit să trădeze - probabil dacă nu s-ar fi grăbit atât de tare și ar fi rămas și ar fi ascultat cuvântarea de despărțire a Domnului alta ar fi fost soarta lui, altfel s-ar fi scris istoria mântuirii noastre - și DISPERAREA ce a urmat actul trădării, DISPERAREA lui este motivul pentru care el, Iuda, este însăși sămânța iadului rămasă după mântuirea adusă de Înviere, o sămânță „consacrată” prin părtășia la Cina cea de taină dar și de sărutul cinic dat Domnului în grădina Ghetsimani, probabil ultimul sărut înaintea Sărutului rece al morții pe care urma să-l primească Iuda în doar câteva ore.

Întrebarea pe care mi-o pun de ceva vreme este în ce a constat mai exact Marea Trădare a lui Iuda? Să fie faptul în sine că l-a vândut pe Iisus? E și asta, fără dubiu? Dar tot o asemenea „vindere” a făcut și Sf. Petru, care și-a câștigat viața, nu 30 de arginți, lepădând-se de trei ori de Domnul, nu? Sau apostolii, care s-au lepăda și ei ascunzându-se și la proces, și la crucificare (doar Sf. Ioan alături de Sf. Fecioară și de alte femei au stat la picioarele Lui când era pe cruce, bă chiar și Ioan s-a ascuns după ce a fost pus în mormânt… toți L-au trădat! Toți! Probabil și trădarea face parte din natura umană neîmbunătățită… am simțit toți pe pielea noastră asta, ba chiar și noi, în felurite chipuri mai mult sau mai puțin grave, trădăm.

De aceea nu cred că asta e Trădarea care în veci îl condamnă pe Iuda. Trădarea cu T mare constă în miopia intelectuală care a dus la lipsă de Credință și în final la Disperare. Mai simplu spus, Prostia e marele păcat al lui Iuda. Nu despre o prostie care constă într-un minus rațional vorbesc aici, căci rațional vorbind, Iuda a făcut ce trebuia: din punct de vedere „politic”, „social”, ba chiar și în iconomia mântuirii, Iuda a făcut ce trebuia - nu o spun eu, ci Domnul Iisus i-a spus-o „Ceea ce faci, fă mai curând.” Da, rațiunea e monstruoasă, e cinică, e trădătoare (de unde și marile mele rezerve față de traducerea în scrierile bisericești a grecescului „Logos” cu „rațiune”, corect fiind mai degrabă „intelect”).

Raționalitatea lui Iuda l-a făcut să fie lipsit de credință, credința fiind o pre-cunoaștere, o înainte-cunoaștere supra-sensibilă și supra-rațională. Și anume, credința este o „cunoaștere înainte” de a afla, înainte de a ști pe baza unei experiențe sensibile sau a unei deducții raționale. De unde conflictul ireconciliabil între credința și rațiune: rațiunea are nevoie de dovezi „palpabile”, „concrete” sau „logice”. Credința, nu! Credința e cunoaștere prin asimțire, prin intuire, prin trăire reală dincolo de trăibilul fizic și mundan. De unde certitudinea „pre-cunoașterii” credinței în raport cu dubiul celei mai certe științe raționale, mereu „perfectibile”, „înbunătățibile”. De unde imuabilitatea și certitudinea credinței, a cunoașterii intelectuale, în fața evoluționismului, dubiului și progresismului științei raționale, mereu în mișcare, mereu distrugătoare de certitudini și, concomitent, în căutare de noi certitudini. Credincioșia e imuabilă, e apriorică, e asemănarea și participarea noastră la Dumnezeire, dincolo de suporturile raționale, de multe ori mișcătoare, pe care credința este clădită în mentalul nostru, credința rămâne aceeași indiferent chiar de suportul dogmatic sau doctrinar. Credința e o stare! o stare de căutare și de deschidere către ce nu suntem dar spre ce suntem făcuți a fi - și aici este certitudinea supra-rațională, în asta constă imuabila convingere, negrăită cunoaștere: că deși suntem ce și cum suntem, suntem spre a fi ceva ce nu suntem (sau nu eram - pentru cei puțini aleși) încă și nu avem/aveam probe tangibile că vom fi/ că vom fi fost.

Asta i-a lipsit lui Iuda: inteligența, asimțirea, pre-cunoașterea… într-un cuvânt: CREDINȚA!

Iuda a fost rațional, extrem de, prea rațional! Iar rațiunea, ca tot ce e uman, e limitată, e imperfectă. Rațiunea, oricât de rafinată și iscoditoare ar fi, are mereu aceeași limită - oricât de îndepărtată ar fi ea față de media celorlalți semeni: PROSTIA. Pe scurt, Iuda a fost prost. A fost mult mai prost, a fost cel mai prost dintre apostoli, apostoli care, majoritatea neșcoliți (sau mai puțini școliți decât Iuda - că doar el era „trezorierul” apostolilor, și asta necesita știință de carte!), cu toate slăbiciunile lor, cu toate fricile, cu toate lașitățile, cu toate trădările lor, au avut ceva supra-rațional, au pre-cunoscut, au asimțit… Învierea! Nu rațiunea i-a ținut împreună, nu știința le-a dat puterea de a aștepta, căci deși Domnul le-a spus explicit ce se va întâmpla „Pe când străbăteau Galileea”, cum „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. (!!!)(Matei 17: 22-23)) ei au uitat… nu mai știau nimic (vezi episodul cu drumul spre Emaus!), rațional erau „tabla rasa” după șocul crucificării. Rămăsese doar asimțirea, pre-cunoașterea CREDINȚEI, absolut inexplicabilă rațional! Și nu s-au înșelat!

Iuda, rațional fiind, a înțeles că a greșit… și că a pierdut totul! „Știa” că nu mai are nicio șansă: urma să fie renegat de apostoli, era deja batjocorit de farisei și autorități: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit și a adus înapoi arhiereilor și bătrânilor cei treizeci de arginți, Zicând: Am greșit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne privește pe noi? Tu vei vedea.” (Matei 27: 3,4). De unde disperarea, de unde actul sinuciderii: „Și el, aruncând arginții în templu, a plecat și, ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27: 5). Și, „rațional” vorbind, avea dreptate. De unde damnarea, de fapt auto-damnarea ca efect al ultra-raționalității.

Dovada faptului că ultra-raționalitatea și consecința ei - deznădejdea, disperarea - l-a damnat? Petru! Petru, piatra pe care a fost clădită Biserica, L-a trădat, a fugit, s-a ascuns… dar a pre-cunoscut ne-rațional că urma ceva, ceva ce unii consideră și azi ca fiind irațional - Învierea. La fel și Toma… mereu în întârziere și care văzându-L nu a înțeles rațional, ba chiar a trădat și el în felul lui când I-a cerut să pună mâna lui în semnul cuielor și în coasta Sa… dar a crezut când L-a auzit și a spus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”…a crezut fără să-l atingă (în Biblie nu se spune nicăieri că Tom chiar ar fi și pus mâna pe rănile Domnului!), a crezut absolut ne-rațional, nu? Dar fundamental corect: asimțirea, cunoașterea supra-rațională a Adevărului i-a făcut liberi, liberi de propriile greșeli, păcate și trădări. Liberi de păcatul mortal al Disperării!

Și aici vine momentul în care mă apucă și pe mine spaima: excesul de raționalitate, exces care inevitabil împinge raționalul spre limita sa, spre Prostie, și consecința acestuia - Disperarea, Deznădejdea, ne transformă pe mulți dintre noi, pe majoritatea dintre postmodernii care suntem, în veritabili apostoli ai lui Iuda, fie și dacă am reuși să evităm marele păcat al trădării inter-umane, sociale - Oricât de gravă și de greu de iertat ar fi!

Adevărata Trădare a Domnului constă în excesul de raționalitate (numit și Prostie) și consecința dezastruoasă a acestuia: Disperarea, Deznădejdea!

Să ne ferească Bunul Dumnezeu de trădarea deznădejdii!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre cele veșnice · Subtemă: Despre Înviere și Sfintele Paști