Colinde vechi, cuvinte la praznic și studii despre vestirea și plinirea vremii Nașterii.
9 de texte, în ordine cronologică
25 decembrie 2012
"Mielul cel nevinovat,
Hristos, marele-mpărat,
Astăzi, pe Cel nevăzut,
O Fecioară l-a născut,
În Orașul Viflaim,
Aproape de Rusalim,
Îngerii frumos cântau,
Păstorii se bucurau,
Filizofii se-nchinau,
Daruri scumpe-I aduceau,
Pe noi sa ne mântuiască,
De greșeala strămoșească,
Să ne-nvețe acest grai,
Care-i calea către rai,
Ce-i binele strămoșesc,
Pe lângă cela ceresc.
Și de-acum până în vecie,
Amin, Doamne, slavă Ție!"
Excepțională înălțime spirituală!
"Să ne-nvețe acest grai,
Care-i calea către rai,": deci calea către Rai sta în grai, căci este ceea ce Heidegger numea Casa Ființei, orice limbă fiind purtătoare de și spre Ființă.
Ce sa mai spunem de diferențierea dintre "binele strămoșesc, Pe lângă cela ceresc."- colindul ar fi putut la fel de bine spune "Pitri-Yana pe lângă Deva-Yana"... pt cei avizați orice comentarii sunt de prisos!
Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.
Grea lucrare să înțelegi cu mintea ceea ce nu poate fi înțeles, ceea ce este dincolo de minte… Cu toate astea mi se pare firesc să vrei să deslușești înțelesul și semnificația acestei sărbători, atât pentru cel ce privește din perspectiva prilejului de “distracție”, de socializare, de dat și primit cadouri, dar mai ales din perspectiva celui ce participă prin credință la eveniment, care pentru el este o epifanie și unul din stâlpii realizării sale ca și creștin. Pentru acesta din urmă Crăciunul este începutul drumului, este inspirul vieții de creștin, fiind momentul în care Dumnezeu se arată se revelează atât pentru lume din peștera din Bethleem, cât și pentru credincios în cel mai secret loc al inimii sale, ca lumină a Adevărului, ca Răsăritul cel de sus.
În cele ce urmează o să încerc să urmez “stelei celei noi” și să deslușesc semnificația acestui moment în primul rând pentru mine însumi și poate și pentru cel ce mă va urma în citirea acestor rânduri în căutarea Adevărului ce ne va face liberi. Această căutare va pleca de pe planul nostru existențial - căutând izvorul istoric al acestui moment, și va încerca să-și croiască drum în sus, ca fumul de tămâie, pentru a descoperi calea către Domnul.
1. Perspectivă istorică
Este punctul de plecare a căutării noastre, asupra căruia nu vom zăbovi foarte mult, și care a constituit pentru foarte mulți o piatră de încercare de netrecut chiar de la începutul drumului. În ceea ce ne privește credem că taina depășirii oricărui obstacol este o cercetare sintetică și nu analitică a acestuia, privind “de deasupra” aparentele “neînțelegeri”, pietrele de poticnire ale unora devenind trepte ce ajută în urcușul altora.
Căutând în mai multe surse nu putem să nu evidențiem faptul că “oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - nașterea lui Isus - a fost ignorată de creștinii din primele trei veacuri.” și asta pentru simplul motiv că pentru creștinii din primele secole “adevărata naștere este nașterea cerească, marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii fiind Paștele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morții și Învierii”, cu alte cuvinte momentul începând cu care în biserica primară, prin împărtășirea cu sfintele taine în joia mare credinciosul putea deveni una cu Domnul său - adevărata naștere fiind cea de sus: “Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu.” (În. 3,3) și “Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. “ (În. 3,5)
Studiind sursele biblice, descoperim o unică referință în Evanghelia lui Luca (Lc. 2,8) care menționează faptul că „evenimentul” a avut loc cel mai probabil în anotimpul cald din Palestina, “undeva între aprilie și noiembrie, dată fiind prezența păstorilor pe câmp la miez de noapte”, însă, având în vedere că perspectiva părinților bisericii nu putea fi una istorică, ci una atemporală și supratemporală, în niciun moment elementul hotărâtor în stabilirea acestei date nu a fost căutarea datei exacte în scurgerea timpului, ci a momentului potrivit pentru credincios în urcușul său spiritual.
Iată de ce, având în vedere imposibilitatea stabilirii unei date precise, în cadrul bisericii primare au avut loc discuții referitoare la stabilirea unei date pentru celebrarea Nașterii Domnului și așa cum vom vedea, toate variantele propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, au fost bazate pe ceea ce se numește în teologia modernă “analogii interpretative”, în fapt bazându-se pe aspecte simbolice, dar și de “iconomie” a realizării, a îndumnezeirii.
Una din aceste propuneri a fost „computus-ul pascal” din 243, în care era menționată data de 28 martie, și asta plecând de la sugestia lui Malachia 3,20 (וְזָרְחָה לָכֶם יִרְאֵי שְׁמִי שֶׁמֶשׁ צְדָקָה וּמַרְפֵּא בִּכְנָפֶיהָ וִיצָאתֶם וּפִשְׁתֶּם כְּעֶגְלֵי מַרְבֵּק׃ - Și va răsări pentru voi, cei care vă temeți de numele Meu, soarele dreptății, cu tămăduire venind în razele lui și veți ieși și veți zburda ca vițeii de îngrășat.), unde “răsăritul cel de sus”, Iisus este numit Soarele Dreptății. De la această proorocie s-a făcut legătură cu cosmogonia biblică, revenindu-se la studiul Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăți” fiind egale, motiv pentru care s-a stabilit ca sărbătorire a nașterii momentul când „Lumina” este egală cu „întunericul” și anume la echinoxul de primăvară, care după calendarul roman pica pe 25 martie.
Biserica primară s-a menținut strict de cuvântul evangheliei, și a pus accentul pe nașterea de sus (în 3.3-5) în fața nașterii cu trupul, motiv pentru care la începuturile bisericii s-a considerat că “dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv și plenar decât în momentul botezului săvârșit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania)”, motiv pentru care în primele 4 secole Nașterea era sărbătorită odată cu Botezul, accentul fiind pus pe cel de-al doilea, ca având o mai mare importanță în viața credinciosului.
“Prima mențiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide și discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia (arătarea Domnului sau Boboteaza), manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre nașterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân (dacă autorul consideră că stabilirea acestei date a fost pentru a “contracara” anumite credințe precreștine, maniera în care acesta le-a înglobat păstrând tradițiile acestora până în zilele noastre ne împinge să spunem că din poziția să de tradiție mesianică, creștinismul a avut menirea să însumeze, să înglobeze și să rectifice aspectele Tradiției Primordiale pe cale să se piardă sau să se denatureze în acel moment istoric.): fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeități. Deși întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea și comemorarea nașterii Lui, venirea magilor și nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.”(este extrem de interesant de observat că grecii și românii sărbătoreau solstițiul de iarnă pe 6 Ianuarie (!!!)… Astfel, în Alexandria, grecii sărbătoreau nașterea timpului în noaptea de 5 spre 6 Ianuarie. Abia Julius Caesar (110 ș.Chr - 44 Î.Chr) impune în imperiul Român ca solstițiul de iarnă să fie celebrat pe 25 Decembrie, dată la care românii celebrau Nașterea Soarelui, prilej cu care pe 24 seara discipolii lui Mithra aprindeau focuri pentru a ajuta soarele să urce peste linia orizontului.)
Prima mențiune a datelor pe care le cunoaștem în ziua de azi pare a fi fost facută de Iulius Africanul, care într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire) însă aniversarea oficială a nașterii lui Isus pe 25 decembrie “apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creștinism a marii sărbători mitraice a Soarelui (n anul 274 d.Hr., solstițiul de iarnă a căzut la 25 decembrie. Împăratul roman Aurelian a proclamat acea dată ‘Natalis Solis Invicti’, adică ‘nașterea Soarelui invincibil’), pe de altă parte, condamnarea învățăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Christos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranșat și asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Întruparea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viața Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie riscă să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus așadar, din rațiuni deopotrivă teologice și politice, peste data sărbătoririi lui Sol Invictus (celebrat după calendarul stabilit de Julius Caesar).” motiv pentru care în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a nașterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creștin, Constantin cel Mare, a consfințit definitiv semnificația zilei de 25 decembrie la îndemnul părinților bisericii, înlocuind sărbătorile “păgâne” cu o sărbătoare creștină a luminii. (Christos se întrupează ca Soare al Dreptății (Mal.3.20) și Lumină a neamurilor după cum spune Bătrânul Simeon (Luc. 3.2.),otiv pentru care Ambrozie de Milan (337-397) spune: “Hristos este noul nostru Soare”!)
Într-un proces lent Sărbătoarea Nașterii și Sărbătoarea Arătării Domnului (sau a Botezului domnului) s-au despărțit, una fiind pe 25 Decembrie iar cea de-a doua pe 6 Ianuarie(În Biserica din Constantinopol, sarbatoarea Nașterii Domnului la 25 decembrie s-a introdus prin anul 379 sau 380, când Sfantul Grigorie de Nazianz a ținut o cuvantare teologica speciala. În Cezareea Capadociei tot cam în același an, în Antiohia la 376, în Alexandria către anul 430, în Biserica din Ierusalim s-a introdus sub episcopul Juvenal, pe la 455-458, iar în Iliricum, de care depindea și Biserica din fosta Dacie Romana, s-a introdus "nu mult după 380". Biserica Armeana n-a primit sarbatoarea Nașterii Domnului la 25 decembrie și a rămas la vechea traditie orientala a Epifaniei), dar fiind în fapt aceeași Sărbătoare a Nașterii Soarelui (a Soarelui Răsare) cu cele două date de sărbătorire a acesteia, respectiv 6 Ianuarie și mai apoi 25 Decembrie și asta pentru simplul motiv că pentru creștini solstițiul vine în chiar momentul în care Dumnezeu se sălăsluiește între Oameni (la Crăciun) și întru Oameni (la Bobotează), iar Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. Astfel, Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta.
Iată cum odată cu generalizarea sărbătorii individualizate a Nașterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie în Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumătate a secolului al IV-lea și în secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se mută de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea și atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit în popor drept An Nou - până astazi, - având unele caractere ce amintesc în chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".
Iată cum din chiar cercetarea “istorică” a originilor sărbătorii Nașterii Domnului ni se deschid deja pașii ce îi vom urma, căci din poziția mea de credincios nu pot consideră că lucrurile sunt întâmplătoare, potriviri bizare, coincidențe sau adaptări aleatorii. Nu, așa cum cred că vom vedea nu întâmplător această sărbătoare creștină este cea care a fost așezată de către Sfinții părinți la Solstițiul de iarnă, preluând și integrând diferitele sărbători ale popoarelor ce au îmbrățișat noua credință.
2. Nașterea Domnului ca Arătare a Ființei
Perspectivă spirituală
În cele ce urmează vom încerca să înțelegem de ce sfinții părinți au pus această sărbătoare la Solstițiul de iarnă, cu tot bagajul de însemnătate al acestuia, și în plus, de ce Nașterea Domnului poartă numele popular de Crăciun (academicienii Al. Rosetti și Al. Graur, au ajuns la concluzia ca latinul creatio explica și după formă și după înțeles etimologia cuvântului Crăciun; aici suntem obligați să facem o subliniere: unul din motivele pentru care teologii contemporani nu admit etimologia cuvântului crăciun ca venind de la latinescul creatio este cel potrivit căruia Iisus “este născu iar nu făcut”… Ceea ce nu au înțles aceștia este că dacă într’adevăr Crăciun ar proveni din creatio nu ar însemna că este celebrată “creeare Domnului Iisus” ci Creatia însăși!!!) în toată această parte de lume. Mai întâi trebuie spus că din primele veacuri creștine, sfinții părinți au văzut Crăciunul ca fiind o veritabilă sărbătoare a Îndurării Domnului ce s-a arătat prin Creație și s-a întrupat în ea, “Întrucât Bunătății (Îndurării Dumnezeirii) nu-i era de ajuns a se mișca doar în propria Ei vedere sau cugetare de Sine, ci se cuvenea să-Și reverse binele și să-l întindă spre altceva, așa încât tot mai multe să fie cele ce se vor bucură de această binefacere”.
Cum deci să te apropii cu rațiunea de un astfel de moment, când și privind cu ochiul inimii, nu poți decât a spune în limba îngerilor:
“Taină străină văd și preaslăvită, cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care s-a culcat cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”.
Răspunsul ne vine însă tot de pe culmi ale Inspirației și e dat impecabil de la alta din cântările bisericești din ziua de Crăciun:
“Din pântece mai înainte de luceafăr te-am născut.”
Or, în Geneză luminătorii cerului apar ca fiind făcuți în ziua a patra (Facerea 14-19), cu două “zile” înaintea plămădirii lui Adam. Iar dacă prin luceafăr vom întelege căderea lui Lucifer “ca o stea” și damnarea lui, atunci această Naștere precede dualitatea, precede cerul și pământul netocmit și gol asupra “cărora Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor”, fapt ce confirmă că Domnul Iisus este “născut, iar nu făcut”
Ce este deci această Naștere “sub timp” dar și în afara timpului, ce pântece puteau fi înainte de facerea Cerurilor și pământului? Ce naștere este această în care nu există dualitate, fiind Născut înaintea posibilității nașterii însăși, deși există pântece născător și prunc născut?
Iată cum Nașterea Domnului aduce credinciosului primul mare prag în participarea la Taina divină a Înomenirii dar și a creației, rațiunea neputând trece de evidențele uneia din condițiile noastre de existență: timpul. Probabil că acest prim mare prag este “sabia de foc” care-l împiedică pe necredincios și necunoscător să se Îndumnezeiască, motiv pentru care subliniez odată în plus importanța fundamentală a participării efective la taina nașterii a celui ce caută Adevărul, căci:
“Zidul cel despărțitor acum cade; Sabia cea de foc se depărtează”
În mod cert nu este o coincidență nici faptul că Evangheliile după Matei și după Luca prezintă câte o genealogie a Domnului și că în același timp Facerea, Geneza (grecescul γένεση) este traducerea ebraicului גנאלוגיה - genealogie, crearea lumii fiind practic din punct de vedere ebraic genealogia acesteia. Dealtfel, tocmai pentru acest motiv în Evanghelia după Matei, în genealogia Domnului, care începe de la Avraam(!!!) sunt 42 de neamuri împărțite în trei serii a câte 14 descendenți, dar în același timp însemnând și 6 serii de neamuri a câte 7 descendenți (7 fiind numărul ce simbolizează perfecțiunea). Or, numărul 6 simbolizează a 6-a zi, ziua în care Domnul l-a făcut pe Adam, și dacă privim din perspectiva Eternității divine (sugerată de către Ev. Matei), ziua în care S-a născut Fiul Omului - Adam cel Nou.
Concluzia: Nașterea Domnului “în Betleemul Iudeii” este din punct de vedere al Eternității Dumnezeirii simultană cu “arătarea” lui Iisus - Dumnezeu Cuvântul prin rostirea “Să fie…” ce a avut ca efect creearea lumii, dar și cu facerea lui Adam din perspectiva lui Iisus ca Fiu al Omului, căci toate acestea au loc în eterna clipă. Eventualele “asperități intelectuale” sau dificultăți de întelegere survin doar datorită faptului că așa cum înțelegem noi “cauzalitatea” noi operează doar în timp și spațiu și nu în instantaneitate.
Problema nu este nouă și nici nu necesită “noi explicații” (eventual “științifice”) atâta vreme cât am găsit această chestiune admirabil tratată de Boece, care în De Trinitate arată că “Dumnezeu este “mereu” (semper), pentru că mereu este un termen desemnând pentru el prezentul, și marea diferență între “acum” -ul (nunc) care este prezentul nostru, și (“acum”-ul care este) prezentul divin, este că “acum”-ul nostru implică un timp schimbător și o “sempiternitate”, în timp ce “acum”-ul lui Dumnezeu, care este permanent, durabil și autosubzistând, și corespunde eternității. Adăugați semper la aeternitas și obțienți “acum”-ul care se scurge mereu, fără încetare, și pe cale de consecință cursul perpetuu al timpului, adică “sempiternitatea”” ceea ce îl face pe autor să se îndoiască că “mereu”- ul lui Dumnezeu este o formă a timpului, pentru ca în Consolation de la Philophie să concluzioneze: “în acord cu Platon vom spune că Dumnezeu este etern și lumea este perpetuă.”
Referitor la aceeași problemă Maister Eckhart remarcă “În eternitatea în care Tu concepi, toate succesiunile temporale coincid în Eterna Clipă. Astfel, nimic nu este trecut sau viitor acolo unde trecutul și viitorul coincid în Clipă.”
Acest Adevăr este afirmat cu voal și de Dumnezeu însăși: în momentul revelării Numelui Domnului pe muntele Horeb la întrebarea lui Moise: “Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?" Acesta a zis: “Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieșire 3, 14). Or, așa cum sublinia domnul Florin Mihăescu, “Domnul Se definește prin El Însuși - Tautologie Divină, ipseitate supremă, pentru că Dumnezeu nu are alt reper decât propria Ființă, propria persoană”, însă îndrăznesc să spun că Domnul, prin Însuși Numele pe care ni-L revelează, ne dă explicit cheia raportării noastre la El: “Apoi i-a zis: "Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" (Ieșire 3, 14). Cu alte cuvinte El nu este Cel ce a fost, sau Cel ce va fi, El este Cel ce este, indicare a eternității sale dar și a porții prin care putem “să Îl vedem”, “să avem acces la El”: prin CLIPĂ! Parmenide Îl vede în aceeași termeni: “El este total, imuabil și infinit. Nu se poate spune că era sau va fi atâta vreme cât este tot întreg Acum, Unul, continuu. Este mereu același… fără început și fără sfârșit, pentru că nașterea și moartea îi sunt străine…”, iar Aristotel zice:
“Eternitatea este acum sau deloc”.
Or, având în vedere că Timpul “este” (și începe să fie prin însăși rostirea poruncii “Să fie” ), este imposibil ca Cel ce Creează să fie întru totul în ceea ce creează decât ca oglindire a Sa, a voinței și a poruncii Sale, și nicidecum prin identificarea Sa și înglobarea Sa totală în creatură.
Înglobarea Sa în Creatură ar fi dealtfel inutilă, căci ar însemna o perfectă identitate, deci o absolută inutilitate, căci “rostul”, “de ce”-ul Creației, al oglindirii Domnului în Sine este dat de faptul că “numai creatura lui Dumnezeu poate să-și amintească de Dumnezeu, căci Acesta nu poate să-și amintească de El Însuși și această lipsă și-o înlătură creând lumea ca o determinațiune negativă a Lui, lume care neagă pe Dumnezeu prin substanța ei, Îl ignoră prin materia ei, dar Îl afirmă prin “forma” ei și acest «+, -», antinomia aceasta este Marele Nume inefabil.”
Pentru acest motiv Eternitatea lui Dumnezeu, faptul că El este cel ce este, El nu poate fi “cel ce face”, “facerea” fiind o devenire continuă, presupunând o acțiune ce are început și sfârșit. Fiind deci o imposibilitate absolută participarea sa la creație prin devenire, adică scufundarea Sa sub timp pentru a plămădi însuși timpul și lumea în șase “zile”, El rămâne în “Clipă în care toate timpurile sunt prezente”. Și cum în a tot posibilitatea Sa nemanifestată, nearătată încă, rezida și posibilitatea existenței și a temporalității, a oglindirii Feței Sale în Sine Însuși, Dumnezeirea participă totuși la și în Creație, “delegând” această sarcină Logosului, lui Iisus Hristos - Cuvântul , care “fiind Dumnezeu în relație cu Lumea (…) este în același timp Cel ce desparte Universul și lipiciul (liantul) care o leagă” (Philon). Pentru acest motiv Domnul Lovinescu spune că “Prototipul însuși al Marelui Nume Inefabil este Iisus Hristos coborât pe pământ.” și că “Paradoxal vorbind, Iisus este mai mult decât logosul din cer care e numai vidul exprimat.”
Astfel, Dumnezeu timp fiind, intră sub timp doar prin Cuvânt, fie că ne e mai lesne să întelegem asta prin poruncile “Să fie…” și crearea lumii, sau prin legile și cuvintele revelate profeților: toate acestea una sunt, și în același timp una sunt cu Nașterea Domnului. Astfel, lumea a fost (în Realitate - este) creată într-o Clipă și în același timp într-o succesiune de Acte Divine, căci “Dumnezeu, în fiecare moment creează Lumea, acum, în acest moment, și doar pentru creaturile supuse timpului creția se prezintă ca o serie de evenimente sau o evoluție”.
Meister Eckhart sintetizează impecabil: “Dumnezeu creează întreaga lume ACUM, în această clipă (nu alzemale). Tot ce Dumnezeu a creat acum 6000 de ani și mai mult, Dumnezeu îl crează deodată (alzemale) acum… Să vorbești despre lume ca și cum aceasta ar fi fost creată de către Dumnezeu ieri sau mâine ar fi pentru noi o nebunie; el creează lumea și toate lucrurile în acest Acum prezent (gegenvürtig nû)… ceea ce a fost acum o mie de ani și ce va fi într-o mie de ani, tot ceea ce este aici în prezent - toate acestea sunt dincolo la fel de bine ca și aici.”.
Pentru aceste motive, Revelația Nașterii, a “Arătării” Domnului trebuie deci înțeleasă și sub aspectul de descoperire a Divinității prin Creație în Clipă, momentul în care Domnul făcând creatura s-a lăsat descoperit de către această, căci, având în vedere că “La început a fost cuvântul și Cuântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) Nașterea Cuvântului echivalează practic cu rostirea “en arche”: “Să fie lumină” (Fc 1,3), căci “Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1,3).
Așa cum “în Geneză nu putem presupune că există un interval de timp între momentul rostirii poruncii “Să fie lumină!” și momentul apariției luminii - “Și a fost lumină.”, lumina fiind totodată și lumina care este azi”, la fel nu putem presupune că în Divinis există un interval de timp între Nașterea Cuvântului prin rostirea Sa la Facerea lumii, prin Arătarea Sa în staulul din Betleem sau chiar momentul acesta. Pentru acest motiv Isaia spune (60, 1 și 20):
Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit! (…)
Soarele tău nu va mai asfinți și lună nu va mai descrește; că Domnul va fi pentru tine lumină veșnică (…)”
Iar în Biserică să se cânte:
“Domnul Iisus născându-se din curata Fecioară, toate s-au luminat (…)”
Lumea întreagă este deci creată în chiar momentul în care aștern pe hârtie aceste rânduri, și astfel Cuvântul este născut prin rostirea “Să fie” și prin Nașterea Fecioarei… chiar acum este Facerea, Crăciunul, și ultimul asfințit de soare tot acum este făcut, “Lumea fiind reînnoită în fiecare clipă, viața arătându-se mereu nouă”. Chiar în momentul acesta, și pentru însăși acest motiv cântăm în Biserică de Crăciun:
“Astăzi Fecioara naște pe Făcătorul a toate; peștera aduce Edenul și steaua vestește pe Hristos, Soarele celor din întuneric...”
precum și:
“Fecioara astăzi pe cel mai presus de Ființă naște și pământul peștera celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc, căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai’nainte de veci”
Dealtfel, în mai toate cântecele bisericești dar și în colindele populare autentice, Nașterea are loc în prezent și nu cândva - acum două mii și ceva de ani, la începutul erei noastre, iar toată făptura aduce ASTĂZI - ACUM laudă.
Este evident că pentru autorii cântărilor și colindelor, ca și pentru credinciosul ce se face cutie de rezonanță a acestora, “ACUM-ul în care Dumnezeu creă primul om, ACUM-ul în care va dispărea ultimul om, și ACUM-ul în care vorbesc, toate sunt identice în Dumnezeu, în care este un singur ACUM … una și aceeași Eternitate… Luați primele cuvinte: “Dar vine ceasul și acum este” (“când adevărații închinatori se vor închina tatălui în duh și Adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește.” - Ioan 4, 23). Cine vrea să se închine Tatălui în Duh și Adevăr trebuie să se fixeze în Eternitate ...”
Și dacă tot vorbim acum despre clipă și ACUM și încep să întrevăd adevăratul sens al acestui cuvânt și anume de etern prezent, mă văd obligat să caut și rădăcinile acestui cuvânt, căci nimic nu poate fi întâmplător. Etimologic vorbind, neaoșul ACUM pare să vină fie din latină (eccum modo › acmu; acesta din urmă ar fi dat acum, prin analogie cu quomodo › cum - DER), fie din greacă (ἀϰόμ - DER). Or, latinescul eccum parcă vine să confirme toate cele de mai sus căci era întrebuințat fie ca un cuvânt demonstrativ al vorbitorului, vorbitorul folosind eccum pentru a se prezenta el insuși și în același timp pentru a răspunde interlocutorului Său, fie ca o utilizare anaforică - personajul numit cu eccum fiind absent din situația care este enunțată. Dacă vom aminti și despre a doua posibilă sursă etimologică - grecescul - ἀϰόμ, trebuie spus doar că acesta înseamnă Încă. Astfel, că luăm separat sau împreună cele două surse, nu este evident că ACUM este modul în care Vorbitorul Se prezintă El însuși, fiind Absent, dar fiind Încă.
Mai mult, îmi pun întrebarea dacă nu pot să apropii după o metodă niruktică neaoșul cuvânt românesc ACUM, întâlnit nu de puține ori și sub formă de AMU, cu sanscritul AUM - [OM], nume al Dumnezeirii cu o tehnică a pronunțării secretă asemenea ebraicului IHVH. Mai mult, sunetele rezultate în urma citirii sanscritului AUM - [OM] sunt identice cu cele ale cuvântul “Om” găsit în limba română, și care, o altă particularitate foarte interesantă a limbii române, desemnează omul ca “specie”, în fond desemnând omul în aspectul său androginic - predualist, reflexie a Omului Primordial. Astfel, nu devine oare pentru om ACUM-ul o Cale în sine spre Cel ce se prezintă pe El Însuși, Cel ce este Om și Domn, pentru ca omul să devină OM? Cu siguranță că da, și acest lucru pare a fi întărit de faptul că AUM-ul hindus este în același timp “silaba ce exprimă consimțământul, căci pentru a exprima consimțământul se spune: om!” (Chandogya Upanișad I, 1, 8) dar și simbol al Cuvântului universal, de unde AMU-ul românesc poate fi echivalentul Amin-ului din tradițiile semitice, cuvânt care avea atât sensul de “ferm”, “sigur” dar și de “să fie astfel”, “așa să fie”, aceste lucruri însă urmând a le detalia cu altă ocazie.
Nu putem oare îndrăzni să vedem conceperea Lumii ca “act de fecundare latent în eternitate”, care coincide cu Nașterea eternă a Cuvântului “prin care toate s-au făcut”, iar Fecioara sub chip de Rug nemistuit de Flăcări și Nașterea Domnului ca eterna rostire din flacără a Cuvântului - a Marelui Nume - Eu sunt Cel ce sunt?
Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.
Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.
"Dacă vreți să avem copii integri și nemânjiți de urâtul păcatului și al necinstei, nu îi lăsați să fie educați de ideologiile seducătoare și teroriste ale progresiștilor liberali, adică ale celor care au drept temă centrală a propagandei lor furibunde necredința, renunțarea la tradiție, apărarea intereselor de grup, nu ale persoanei unice ca și chip a lui Dumnezeu și lupta de clasă între necredincioși și credincioși.
Atunci când îi vedeți pe copiii dumneavoastră agitați și tulburați, nu le aruncați în brațe tablete sau telefoane mobile, pentru că ei au nevoie de dragoste și atenție, nu de obiecte care să îi transforme în „instrumente ale instrumentelor lor” sau care să îi transforme în ființe insensibile la suferința și necazul celuilalt. Nu-i lăsați să fie educați numai de televizor, de facebook sau de mediul online, pentru că vor dobândi o viziune strâmbă, unilaterală și neputincioasă asupra vieții.
Atunci când viața le este în sminteală și poticnire, cultivați-le sufletul prin rugăciune, prin dragoste, prin sfat înțelept și prin răbdare. Umpleți-le sufletul de credință și de nevinovăția lui Hristos Cel născut în Betleem, pentru că numai așa îi veți avea luminoși și încrezători, chiar și atunci când viața, în curgerea ei, îi poate doborî. De modul cum le transmiteți credința Bisericii noastre copiilor dumneavoastră, depinde frumusețea și curăția neamului nostru românesc''.
Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.
Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!”
Vă aștept să lăudăm Nașterea Domnului la Mânăstirea Stavropoleos, în noaptea asta începând cu ora 00.00.
Sărbători fericite!
Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.
Da, azi, în ajunul Nașterii Domnului, am fost “dezlegat” de cerberii fb după 3 luni legate de cenzură și suprimare a dreptului la LIBERĂ exprimare.
Nu știu pentru cât timp, dar e la vreme potrivită și suficient pentru a vă colinda.
Va voi lăsa mai jos cinci splendide colinde venite de la Mânăstirea Plumbuita, dintre care va rog și va îndemn sa o ascultați cu luare aminte pe a patra, probabil cea mai potrivită pentru vremurile noastre.
Va las mai jos textul acestui atât de românesc și de actual colind, din care am început sa va spun la începutul postării mele:
“Leru-i Ler, Leru-i Ler și iar Leru-i Ler,
Doamne noaptea asta m-am gândit să-ți cer
să trimiți un înger tânăr și frumos
Cu fum de tămâie și de chiparos.
Să-mi sfințească Doamne temnița săracă
Și s-o scoată de sub promoroacă
Și să mai aducă, Doamne, Pentru noi
Pentru osândiții flămânzuți și goi
Aburul din pâinea pe care o visăm
Care-ncălzește când toți o gustăm
Pâinea sfântă-n care, Doamne, Tu te frângi
Și aghiazma-n care lacrimile-ți plângi,
Amnar s-aducă dintr-o stea mai mare
Să ne-ncălzească lanțul la picioare,
Și din scutecelul în care-ai stat legat
Să ne-aducă, Doamnă, undă de iertat.
Leru-i Ler, Leru-i Ler și iar Leru-i Ler,
Tu mă iartă, Doamne, pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi,
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.
Și Ți-ar face-n taină rugăciune înaltă
Prin Pruncul din iesle și Cea Prea Curată
Leru-i Ler, Leru-i Ler și iar Leru-i Ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer!”
Nu uitați sa mă urmăriți și pe canalul meu de Telegram, acolo unde vom putea rămâne în contact și după viitoarea nu doar posibilă ci și iminentă “suspendare” sau chiar ștergerea a contului:
https://t.me/DanMVChiticNecenzurat
Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.
Dacă nu aș fi creștin și totuși aș vrea să înțeleg ce este în spatele isteriei consumeriste ce a cuprins planeta, isterie întruchipată de un moșneag obez și rumen în obraji ca după ce a băut două vedre de vin… ce aș înțelege?
Ce aș putea înțelege depre mesajul pe care îl dă Dumnezeul creștinilor comunicat cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului?
Păi mai întâi aș afla că cel a cărei naștere o sărbătorim azi este Însuși Dumnezeu, în ipostasul acestuia de Logos - Cuvânt (sau Intelect după unele traduceri mai rare). E mai greu de înțeles la prima lectură ce înseamnă “ipostas”, însă înțeleg repede că Iisus este
“Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.
Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut;
Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut;
Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară,
Și S-a făcut om”
Și s-a făcut om… El care e “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” s-a făcut om. El că despre El s-a spus chiar înainte de a se naște, ceea ce nici despre îngeri nu s-a spus, și anume că "Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut"; și iarăși: "Eu Îi voi fi Lui Tată și El Îmi va fi Mie Fiu"?
6. Și iarăși, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: "Și să se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu".
7. Și de îngeri zice: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc";
8. Iar către Fiul: "Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; și toiagul dreptății este toiagul împărăției Tale.
9. Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi".
10. Și: "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat și cerurile sunt lucrul mâinilor Tale;
11. Ele vor pieri, dar Tu rămâi, și toate ca o haină se vor învechi;
12. Și ca un pe un veșmânt le vei strânge și ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși".
Și cu toate astea, El, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, El, cel despre care se mai spune „Din pântece mai înainte de luceafăr te-am născut”, El alege să se nască într-o familie săracă, în timp ce se aflau într-o călătorie, în iesle, în staul de animale, printre animale, căci “nu mai era loc de găzduire pentru ei”.
Se naște sărac, exilat, într-o lume în care nu mai era loc pentru El. Deși El e "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc”, și "Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat și cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; Ele vor pieri, dar Tu rămâi, și toate ca o haină se vor învechi…”
Devine evident că El a ales nu doar familia în care să se nască, ci și timpul și locul. Tot așa cum este evident că pruncul abia născut știa TOT ce se va întâmpla nu peste foarte multă vreme! Știa deja de la naștere ceea ce creștinii vor afla mai târziu, și anume că “S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;” Tot așa cum știa și că va și învita după trebuie zile din mormânt, “cu moartea pe moarte călcând”.
De ce A VRUT Dumnezeul creștinilor să vină pe lume într-o familie săracă, exilat, în afara comunității, părăsit și rejectat de lume?
Ce a vrut să comunice oamenilor din această parte a lume care urmau să fie creștini prin această venire, deloc triumfală, ba din potrivă, umilă și discretă pentru lume, deși pentru cei cu mintea și duhul deschise, așa cum erau cei trei Magi ce au urmat “steaua cea nouă și neobișnuită”, apariție care era vizibilă de la mari distanțe.
Smerenia! Asta pare să vrea să comunice Dumnezeul creștinilor că este calea pe care aceștia trebuie să o urmeze.
Dumnezeu cel nesfârșit, El, al căror ani “nu se vor sfârși”, se înomenește, luând trup firav de copil, și, deși e “nefăcut” s-a născut normal, dintr-o femeie logodită cu un bărbat (“fără să fi fost ei înainte împreună”) , într-o într-o sărăcie lucie, înconjurat fiind de animale și străini.
Femeie care s-a smerit la rândul ei acceptând o sarcină ce i-ar fi putut atrage moartea dacă ar fi fost vădită de bărbatul ei (cu care nu fusese înainte împreună), dar care a spus îngerului Domnului “Fie mie după cuvântul Tău”.
Toate converg spre un model de smerenie și sărăcie, o sărăcie dincolo de sărăcia materială, o “sărăcie cu duhul”, o “sărăcie în duh”, “o sărăcie înduhovnicită”. “Căci mai ușor este să treacă o camilă prin urechile acului decât să între un bogat în împărăția lui Dumnezeu” avea să spună mai târziu pruncul devenit Bun Păstor și Învățător al oamenilor. Iar bogăția despre care avea să vorbească cel ce se naște azi este o “sărăcie” a inimii, nu neapărat a buzunarului, căci în iconografia creștină răsăriteană locul nașterii este o peșteră sărăcăcioasă, în care animalele au grijă de pruncul nou născut. Animalele, evident, simbolizează partea animalică a omului, care se supun și îngrijesc sâmburele de Dumnezeu ce se naște în inima-peșteră.
Smerenie… dar în primul rând iubire! Căci Dumnezeul creștinilor se înomenește și se naște prunc, ca mai apoi să moară de o moarte cumplită și umilitoare - fiind condamnat și executat ca un borfaș, pentru ca “pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.”
Dumnezeul creștinilor s-a făcut om, pentru ca omul să se facă Dumnezeu! El s-a făcut mic, fragil și muritor, pentru ca omul, creștinul, să devină nesfârșit, nemuritor.
Și cu toate astea, dacă aș fi străin de aceste locuri aș vedea că cei care își spun azi creștini… se laudă cu ce fac, ce mănâncă, ce beau sau ce oferă! Se laudă cu ce au și nu cu ce sunt! Vor să aibă mult în loc să vrea să fie mult! În loc să dea, cer! În loc să-și ascundă bogăția (atâta cât o au), o etalează cu nesaț și ciudă față de cei de au mai mult și dispreț față de cei ce nu au nici ce au ei.
Mulți dintre creștinii de azi au uitat să fie oameni și nici nu au aflat că sunt sortiți să fie dumnezei.
Și tocmai de aceea, slabi în bogăția lor, săraci în mândria lor, turma creștinilor se află în pericol de moarte în fața asaltului lumii minciunii și a smintelii absolute și a Marii Resetări. Ei, cei care pentru confortul lor, pentru accesul la un magazin sau plecatul în vacanță renunță de bună voie la drepturi și libertăți lumești, își vor mai aminti ei că pentru privilegiul de a deveni una cu Dumnezeu (“Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime…”), pentru dreptul lor de a fi Tot trebuie să renunți la totul?
Examenul ăsta este Marele Examen pe care creștinul trebuie să îl dea confruntat fiind cu priopria menire dar și cu Marea Resetare!
Sper să fim cu toții în stare să urmărim steaua de pe bolta intelectului nostru pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să se nască azi în inimile noastre! Pentru a-l lăsa să umple golul pe care trebuie să-l pregătim pentru venirea lui! Să ne golim de tot și toate grijile cele lumești pentru a ne umple de El!
“Hristos Se naște, măriți-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă!
Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!”
Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.
Fie ca lumina "stelei celei noi și neobișnuite" sa umple caverna inimilor voastre, gătind-o pentru nașterea pruncului - Cuvânt "fără tată după mamă și fără mamă după tată"!
Sărbători fericite și luminoase!
Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.
Nici nu s-au terminat bine zilele de “Crăciun” (sic!), sarmalele sunt încă aburinde prin oala și sticlele încă desfăcute ca… au reizbucnit polemici dogmatico-filosofice pe chestiuni religioase, confesionale.
să mă vâr și eu în subiect și văd dacă vă pot șoca… TOȚI AU DREPTATE!
Dar mai ales noi, cei care nu vrem să suflăm în cenușa dihoniei și să riscăm să reaprindem vâlvătăi periculoase.
Spune unul că sfinții Palama și Maxim Marturiaitorul erau “neoplatonicieni”… ok, și? Atunci și apostolul și evanghelistul Ioan a fost. Dar mai ales Iisus a fost Cuvântul și Intelectul chiar și pentru Platon. Sau Socrate, după “chipul” căruia au scris apusenii. Care, toți erau una până acum vreo mie de ani.
Spune unul că Dumnezeu are barbă și mustăți? Păi are! Zice altul că Dumnezeu e necuprins, fiind peste tot și nicăieri în același timp, fără de început și sfârșit! Păi are și ăsta dreptate! Dar mai ales ăla care spune că Dumnezeu se găsește în cel mai mic și mai tainic loc din inima omului!
Vrea unul să se închine în rit catolic? Foarte bine! Vor să fie sau sunt deja alții musulmani, evrei sau hinduși! Să fie! Așa i-a lăsat Dumnezeu.
Tot ce știu e că pentru mine cea mai bună raportare și mod de a mă ruga la Dumnezeu e cea pe care am primit-o la născare! Pentru altul poate e mai bine să se închine la o piatră… cine sunt eu să-l judec? Ba mai mult, sunt convins că rugăciunea și credința sinceră a celui care se roagă la o piatră poate fi mai eficientă decât rugăciunea mea atunci când e formală sau fariseică.
Căci Dumnezeu le știe pe toate! Și e același pentru toți, chiar dacă noi nu vrem să acceptăm asta: și pentru catolic, și pentru ortodox, și pentru iudeu… chiar și pentru cei ce se închină la piatră. Chiar dacă niciunul din ei nu înțelege asta.
D-asta ne-a și făcut Domnul: să fim liberi, să îl vedem într-o indefinitate de perspective, dar toți să ne rugăm lui și… să ne îndumnezeim! Fiecare în felul lui și pe calea lui… dacă e vrednic și bun!
Știu, v-am șocat… nu asta era scopul!
Scopul este să începeți să vă îngăduiți unul pe altul și să vă iubiți, cum ne-a cerut Domnul, indiferent de cult, rit, credință sau tradiție - Citiți parabola samariteanului milostiv! Aveți “bună voire” și veți descoperi comori în cel pe care-l desconsiderați și cale către Adevăr!
Până atunci să ne amintim, să înțelegem și să trăim zi de zi ce i-au învățat îngerii pe păstori chiar cu prilejul Nașterii Domnului:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.
Comentarii
Spuneți-vă părerea. Comentariile apar imediat ce sunt aprobate.