Despre Biserică, în cetate

Intrarea Maicii Domnului în Biserica este praznuita pe 21 noiembrie. Această sărbătoare este cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.

Părinții Maicii Domnului sunt Sfinții Ioachim și Ana. Lipsiți de copii, dar cu credință în Dumnezeu, L-au rugat pe Dumnezeu sa le daruiasca cinstea de a fi părinți, fagaduind ca dacă vor avea un copil, îl vor duce la templu și îl vor închina Lui. Un înger le vesteste ca vor avea o față pe care o vor numi Maria. Sfinții Ioachim și Ana nu au uitat de promisiunea făcută lui Dumnezeu și la trei ani de la nașterea Maicii Domnului au dus-o pe fiica lor la templu.

Aici a fost intampinata de marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care a dus-o în cea mai sfânta incapere din acest loc, în Sfânta Sfintelor, unde a stat până la vârsta de 15 ani. A fost condusă în acel loc sfânt, pentru ca ea însăși avea sa devină "Sfânta Sfintelor" lui Dumnezeu, salas a lui Dumnezeu-Cuvantul. Din ea, Cel Necuprins, Cel Veșnic, avea sa ia trup, sa Se facă cuprins în pântecele ei.

Deși sunt persoane care susțin ca lucrul acesta era cu neputință, totuși Biserica, în cântările ei afirmă: "Ceea ce s-a hrănit în Sfânta Sfintelor, celei imbracate cu credință și cu înțelepciune și cu neintinata feciorie, mai marele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune".

Informații despre acest eveniment din viața Maicii Domnului avem în "Evanghelia după Iacov" sau "Protoevanghelia", o scriere apocrifa din secolul al II-lea.

Precizam ca dintre sărbătorile inchinate Maicii Domnului, numai "Bunavestire" are la baza un eveniment istoric consemnat în Sfânta Scriptura (Luca I, 26-38). Despre celelalte sărbători, evangheliile canonice nu ne dau mărturii, informațiile provenind din Sfânta Tradiție și din evangheliile necanonice (apocrife).

Părintele profesor Ene Braniste afirma ca această sărbătoare a luat naștere în secolul VI. "Pe 20 noiembrie 543, Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică inchinata Sfintei Fecioare, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită biserica Sfânta Maria "cea nouă". Conform obiceiului, a doua zi după sfintire, adică pe 21 noiembrie, a început sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adică însăși Sfânta Fecioară, serbarea fiind consacrata aducerii ei la templu".

În Apus, sărbătoarea a fost adoptată de papa Grigorie XI-lea, care a cinstit-o pentru prima dată în anul 1374, la Avignon.

Începând cu data de 21 noiembrie, în cadrul slujbei Utreniei, se cânta Catavasiile: "Hristos Se naște, slaviti-L!..." Este o sărbătoare care ne pregătește și pe noi sa-L facem pe Hristos sa Se nască tainic în noi.

Nu este de ajuns sa știm ca Fecioară Maria a fost dusă la Templu și a stat până la vârsta de 15 ani. Important este sa patrundem în înțelesul profund al evenimentului istoric și sa descoperim ca prezența ei în Sfânta Sfintelor, e roditoare: face ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nască din ea. Deci, Hristos Se va naște, va muri și va învia tainic cu tot omul care vietuieste în Biserica.

În aceasta zi, copiii pun crengi de mar în vase cu apă. Acestea, tinute în lumina și căldură, inmuguresc și infloresc, și sunt folosite în noaptea de Anul Nou drept sorcove. Sa nu uităm ca în colindele românești se cânta, în plină iarnă, despre florile dalbe, flori de mar, sau despre marut, margaritar. Dacă am fi cu luare aminte la colinde, nu am avea cum sa nu ne întrebăm ce mar ar putea face în decembrie flori dalbe? Și de ce mar? Pentru ca strămoșii noștri știau de la bătrânii lor ca acea nuielusa a Sfântului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar dacă aceea inflorea pană de Nașterea Domnului, înseamnă ca sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dăruit crenguta, flori dalbe.

Pentru ca bucuria sărbătorii Intrarea Maicii Domnului în Biserica sa nu fie umbrita de post, Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la peste.

Adrian Cocosila

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Acum, în ajunul Nașterii Domnului este momentul prielnic să aruncăm o scurtă privire asupra relației extrem de complexe între Creștinism - noua tradiție apărută ca efect a Nașterii Pruncului Iisus în Betleem și tradiția mamă - iudaismul din perspectiva evenimentului pe care-l analizăm, acesta fiind momentul în care suntem obligați să căutăm să înțelegem elementele de continuitate ale celor două tradiții.

Trebuie spus că tradiția creștină vine ca o continuare firească dar particularizată a iudasimului, fapt confirmat prin însăși cuvintele Domnului Iisus: “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17)”. Acest fapt a făcut ca în această perioadă în chiar sânul bisericii să fie prezente două curente de opinie care au fost aparent într-o ireconciliabilă opoziție, dar al căror rezultat îl putem vedea în elemente simbolice vizibile până în zilele noastre, chiar dacă nu pe deplin conștientizate. Pe de o parte s-a manifestat un curent puternic iudeo-creștin, ce însă după începerea războiului romano-iudeu din 66 și distrugerea Templului din 70 s-a retras din Ierusalim și a devenit marginală până la dispariția sa totală în cursul secoleor II și III, iar pe de altă parte un curent care a împins creștinismul timpuriu să nu rămână o comunitate religioasă iudaică închisă, ci avea să se deschidă în special către occident, zonă care de altfel i-a fost destinată și în care va opera în special apostolul Pavel - “apostolul neamurilor” și de unde, așa cum vom vedea în altă parte, va îngloba în mod firesc obiceiuri și elemente doctrinare precreștine, toate fiind însă structurate pe o perspectivă în mod fundamental abrahamică.

Pe de altă parte, în primul veac creștin, biserica primară creștină a rămas profund ancorată în realitățile abrahamice, fiind rezultatul mesianismului specific unor medii iudaice, cum era partida fariseilor, mesianism puternic combătut de alte partide prezente în Sinedriu cum erau cele ale marilor preoți și al saducheilor.

Acest curent iudeo-creștin, primul în ordine cronologică, al cărui ilustru conducător a fost primul episcop al Ierusalimului (instituit de Însuși Domnul Iisus), nimeni altul decât Iacov, “fratele Domnului” (acesta fiind însuși autorul liturghiei creștine a cărei variantă “scurtată” o putem regăsi în Biserica ortodoxă până în zilele noastre prin liturghiile Sfântului Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur) a exercitat o înfluență dominantă în timpul primelor decenii ale Bisericii și i-a avut ca stâlpi pe apostolii Petru și Ioan, aceștia “aparținând grupului celor ce înțelegeau să renunțe într-o măsură cât mai mică cu putință la iudaismul autentic” (P. Braun). Biserica din Ierusalim prezenta caracterele unui creștinism rabinic, al căror elemente se regăsesc atât în scrierile Noului Testament cât și în Liturghia ce se practică până în zilele noastre în Biserica Ortodoxă, “multe precepte morale sau formule liturgice al căror ecou îl regăsim în evanghelii, fiind în prelungirea iudaismului rabinic”50. Astfel, primii creștini au continuat să participe la viața religioasă a propriului popor (copii erau circumciși, se practică sabatul, creștinii din ierusalim practicau rugăciunea zilnică la Marele Templu), fiind priviți de către poporul de rând ca niște “iudei plini de râvnă”, constituind totuși un “grup distinct în sânul poporului lui Israel”, fiind numiți “oamenii căii” - ceea ce ar putea fi privit dintr-o perspectivă exoterică ca membri ai unei secte, însă, în realitate, din perspectivă ezoterică, erau adepți ai unei “școli”, al unui lanț inițiatic - inițiați, în zilele noastre exact aceeași formulă desemnând sufiții ce fac parte dintr-un turuqh, adică inițiații musulmani ce fac parte dintr-un grup inițiatic. La acești “oameni ai căii” nu a fost vorba în niciun moment de o convertire ci doar de a vedea și de a recunoaște Adevărul, faptul că profețiile referitoare la “sfârșitul timpurilor”51 se împliniseră, iar Domnul Iisus era “Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut și nu făcut” ce a venit în și prin Om.

Multe sunt elementele care atestă continuitatea dintre creștinismul astfel cum ne-a fost transmis până la noi și rădăcina sa abrahamică, și în cele ce urmează vom încerca să arătăm care sunt elementele de continuitate legate de momentul pe care îl

Acest fapt este confirmat în mod explicit de către Biserică prin celebrarea intrării pruncului Iisus în Templu, ca ultimă celebrare a nașterii Domnului.

Dacă pregătirea pentru Nașterea Domnului (respectiv postul Crăciunului) începe cu 40 de zile înainte de marea sărbătoare, și este marcată de o sărbătoare precum Intrarea Maicii Domnului în Templu, finalitatea Nașterii și Arătării Domnului o vedem tot la 40 de zile de la eveniment, în mod firesc, tot printr-o intrare în Templu, căci acest templu este în același timp intreaga creație dar și inima omului însuși. De data asta intrarea în Templu nu este a Fecioarei ci a însuși Pruncului Iisus, iar dacă în cazul Sfintei Fecioare intrarea acesteia a fost o pregătire pentru primirea înlăuntrul Său a Cuvântului, iată că intrarea Domnului în templu, a Cuvântului în trup, a avut ca efect Eliberarea, Înălțarea celui ce îl primește în mod conștient și voluntar. Să detaliem puțin și contextul legal și istoric.

După “Legea Veche”, la 40 zile de la naștere și 30 zile de la tăierea împrejur, noul născut și în special orice intâi născut de parte bărbătească era dus la Templu să fie închinat lui Dumnezeu în amintirea pruncilor israeliti salvați de la moarte, prin sângele mielului pascal (Ieșirea 11 și 13). Cu același prilej se făcea și curățirea mamei prin intermediul unor jertfe, curățire în urma căreia mama, fiindu-i interzis accesul în templu timp de 6 săptămâni după naștere, putea să reintre în templu (sic!).

“Cel vechi de zile52, carele legea de demult în Sinai a dat lui Moisí, astăzi prunc s’a văzut. Și dupre lege ca un făcător al legii, legea plinind, în biserică s’a adus și bătrânului s’a dat”

Astfel, așa cum este subliniat în scrierile bisericești, Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare a împlinirii legii vechi53 sub dublul aspect al acestei noțiuni: respectarea și supunerea față de această - având în vedere faptul că sunt îndeplinite toate prescripțiile acesteia, dar și desăvârșind Legea - prin faptul că este arătată și finalitatea acesteia: Eliberarea, trecându-se de la interpretarea literară și normativă a Legii (unde Eliberarea era văzută ca ieșirea din robie a poporului sfânt), la interpretarea “în Duh și Adevăr”, unde Eliberarea a fost cel dintâi văzută de către bătrânul Simeon sub aspectul său de Îndumnezeire, așa cum reiese din Evanghelia lui Luca (cap. II):

Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace,

30. Că ochii mei văzură mântuirea Ta,

31. Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,

Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.

Eliberarea lui Simeon nu a fost una materială, o ieșire de aici dincolo, așa cum era obișnuit să fie înțeleasă literal de marea majoritate izraelită, și nici o eliberare din viață, așa cum este îndeobște interpretată în zilele noastre, ci o “slobozire în pace”, o slobozire cumva - o eliberare în Pace, în Salem, care este o stare. Mai mult, această eliberare nu avea loc cândva în trecut (de sub stăpânirea Egiptului) sau în viitor (de sub așteptata eliberare de sub stăpânirea romană, sau de sub chinul unei vieți (prea) îndelungate), ci ACUM, în eternul prezent al Clipei, al Păcii:

“Acum Dumnezeu cel curat ca un prunc sfânt, deschizând pântecele celei Curate, luiși insuși ca un Dumnezeu se aduce, de blestemul legii slobozindu-ne și luminând sufetele noastre.”

Faptul că Simeon a căpătat “acum” slobozirea, o Eliberare instantanee, ne este certificat de faptul că în această stare, din acest prezent supratemporal, ochii lui au fost în măsură să vadă “mântuirea Ta pe care Ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor”, mântuire care dacă pentru el venise prin vederea directă a pruncului, pentru restul popoarelor a putut fi văzută doar printr-o vedere profetică a unei realități ce avea să prindă formă peste zeci, dacă nu sute de ani, așa cum a fost și vederea “sabiei” care avea să treacă prin sufletul Mariei peste 33 de ani.

Împlinirea legii iată că nu a fost doar desăvârșirea legii celei vechi ci este și cheia legii celei noi, căci vederea lui Iisus are ca scop și urmare imediată eliberarea noastră imediată, numai din această stare adeptul putând să facă toate cele amintite de Marcu:

“17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, 18. Șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși.”

Despre aceștia apostolul Pavel Spune că “s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt, Și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor”

Nu întâmplător tot cu prilejul întâmpinării Domnului în ritul ortodox se citește la liturghie un fragment din capitolul 7 al Epistolei către Evrei a sfântului Apostol Pavel în care se vorbește despre schimbarea preoției Levițior cu cea “după rânduiala lui Melchisedec”. Acest Melchisedec, despre care vom vorbi cu altă ocazie, este fără îndoială unul dintre cele mai misterioase personaje ale Vechiului și Noului testament despre care Pavel spunea că este (Ev. 7,3) “Fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.”

Toate acestea nu pot fi înțelese într’Adevăr decât dacă vor fi privite din perspectiva tradiției celor care au fost contemporani Domnului. Mai întâi iată cum proorocul Daniel (7, 13-14) proorocea venirea noului avatar:

Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de zile, și a fost dus în fața Lui. („Am privit în vedenia de noapte și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și ca Cel vechi de zile a stat și cei de față au stat în fața Lui“ varianta Septuaginta, mai puțin exactă)

14. Și Lui I s-a dat stăpânirea, slava și împărăția, și toate popoarele, neamurile și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.”

Mai întâi, analizând denumirile “personajelor” din proorocie observăm că acestea sunt de fapt idiomatice, “adică reprezintă o formulare specifică aramaizantă (originalul din Vechiul Testament este aici scris în arameică). „Fiul Omului“ - bar enaș ar însemna la modul general un bărbat, eventual în floarea vârstei,” dar, așa cum vom vedea nu se va putea în niciun chip traduce doar cu sensul de „bărbat“, „om“, „cineva“, așa cum susțin unii teologi contemporani, iar „Cel vechi de zile“ (atiq yomin) nu desemnează nicidecum un simplu „bătrân“.

Cele 2 noțiuni trebuiesc luate în sensul strict iudaic pentru a putea fi înțelese, orice altă “adaptare” conform concepțiilor teologilor creștini contemporani fiind doar primul pas spre o interpretare eronată.

Mai întâi, pentru a înțelege Cine este „Fiul Omului“ (bar enaș), va trebui să știm că acest Om este din perspectiva înțelepciunii iudaice întreg Univesul și tot ceea ce îl depășește pe acesta, fiind descris de Zohar:

“La început, înaintea creării oricărei forme, El (Dumnezeu) fără chip și fără asemănare … Dar după ce a făcut Forma (supra-formală și prototipică) Omului ceresc, ea i-a servit drept car (suport al imanenței) în care El a coborât (din Trabscendența Sa suprainteligibilă) pentru a fi cunoscut.”

Cu alte cuvinte El - Dumnezeul este Dumnezeirea, Esența Divină, pe când Om-ul este Dumnezeu în Act, ce depășește chiar și Ființa, esența Omului fiind Ain - Absolutul, iar, Forma sau Figura sa fiind Ehyeh, Ființa. Acest Om este eternul Unu, fiind Unitatea sephiroturilor și purtând în iudaism numele de Metatron, Omul imanent și Universal sau Macro Anthropos, sau “micul IHVH”, manifestarea universală a “Marelui IHVH”. Acest Metatron mai este numit și “Prinț al Feței” Divine fiind Marele Mediator Universal și “forma” supra-formală din care izvorăsc formele tuturor lucrurilor create. Oare Nu din această perspectivă Evanghelistul Ioan, care după cum am văzut era un iudeu riguros, scria la începutul evangheliei sale: “Toate prin El s-au făcu; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”

Astfel, „Fiul Omului“ (bar enaș) îl găsim în tradiția iudaică (păstrată în kabbala) ca fiind “imagine - eikon - a omului perfect și arhetip al lumii”, pogorâre a lui Metatron, ce aduce pentru creștini o efectivizare prin Persoana Domnului Iisus a posibilității ce a fost date omului să se transforme în Om Universal (supraindividual), posibilitate care în iudaism a fost confirmată de “ridicarea lui Enoh la cer, unde el devine Metatron”. Acesta este motivul pentru care Domnul Iisus spune “Eu sunt poarta”, unirea omului cu Divinul fiind posibilă doar ”prin intermediul mijlocirii “Prezenței Reale, fiind înfățișată metodic, când ca o “Coborâre” a Divinului în ființa umană, când ca o Ascensiune către cel Prea Înalt - El Elion”, în oricare dintre aceste două căi “inițiatul trebuind însă să “coboare” în străfundurile inimii sale”.

Doar din această perspectivă abrahamică putem înțelege de ce Apostolul Pavel scrie (Col 1 15-17):

“15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.

16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El.

El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate.”

În același timp găsim o descriere aproape identică a Fiului Omului într-un tratat gnostic copt: “El cunoaște (în sine) aceste universuri, pe universuri le contemplă în sine. De necuprins este el, în vreme ce el conține toate universurile avându-le în sine. (…) Acesta este cel în care toate universurile se mișcă fără încetare; el le dă formă în sine însuși”54, concepție pe care o regăsim și în Fapte 17, 28 “Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem”, fapt ce i-a făcut pe cercetători iudei să aprecieze că “la baza textului creștin se află o noțiune macroantropică ebraică din perioada precreștină”55. Acest fapt, l-a determinat pe Moshe Idel ca, interpretând noțiunea de Fiu al Omului dar și a versetului din Col. 1, 19

“Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea.”

să ajungă la concluzia că “Christos nu este aici numai util în actul Creației, imagine a Creatorului și scop Creației (“pentru El”), dar el cuprinde în sine atât imaginea Creatorului, cât și Creația, fiind formă a lui Dumnezeu56, “corpul lui cosmic întreaga lume și s-a identificat cu pleroma”, cum scrie Stroumsa”57. Toate acestea îl determină pe Moshe Idel să concluzioneze “concepția potrivit căreia lumea era concentrată într-o formă antropomorfică - Adam în Midraș avkir, Christos în epistola lui Pavel, “omul” în tratatul copt, - constituie după părerea mea, o versiune diferită de binecunoscuta concepție macroantropică: anthropos nu se identifică cu structura cosmică, ci este recipientul care, chiar dacă corespunde parțial unei părți din univers, depășește această parte nu numai din pricina rangului său excepțional, dar și din pricina aspectului său”58

Și, după ce am citat din mai multe lucrări specifice spiritualității ebraice (Zoharul, Talmudul), precum și din autori contemporani cum sunt Moshe Idel, Leo Schaya, Ghershom Scholem etc, nimic nu ar putea contura mai bine o perspectivă largă abrahamică asupra Domnului Iisus în micul nostru studiu decât perspectiva unui inițiat musulman care spune că: “Ființa christică fiind în fond una dintre formulele după care poate fi înțeleasă constituția Omului Universal, această formulă poate fi găsită într-un anume fel în orice Teofanie antropomorfică. Astfel, când se spune că Adam sintetic al originilor a fost făcut după “imaginea” lui Dumnezeu și de asemenea întru “asemănare” cu El, această dublă relație analogică a Omului Universal cu Dumnezeu poate fi raportată la cele două naturi: “imaginea” corespunde “naturii umane” iar “asemănarea” corespunde “naturii divine”” vorbind în același timp de același “rol” de mijlocitor, de poartă a Domnului Iisus, vorbind de o “funcțiune de “transformare” în sensul “trecerii dincolo de formă”.

Revenind la proorocia lui Daniel, trebuie spus că în ceea ce privește cel de-al doile termen, Cel vechi de zile - Atik Yomin, este aspectul interior al Sephirei Kether și este aspectul interior al Creatorului, Arikh Anpin (Marea Față - formată din Sephirele Kether - Hokhmach - Binah), este Dumnezeu Esență de care vorbeam mai sus. Cuvântul Atik înseamnă literalmente “bătrânul”, indicând calitatea sa primordială, sau distanța, indicând faptul că este îndepărtat de Creație și celelalte Sefiroturi. Însă Atik are aceeași rădăcină ca și mă’atik care înseamnă copie, replică, căci Divinitatea a voit să creeze ceea ce este ascuns în Atik în fiecare lume, potrivit nivelului acesteia. Astfel, dacă Arich Anpin este voința lui Dumnezeu de a creea, Atik este motivul pentru care toate lumile au fost create deodată, de la început, motiv pentru care mai este și numit hata’aguim Mekor - izvorul tuturor bunătăților divine. Dacă ne este permis să sintetizăm într-o singură expresie mai puțin străină nouă, Cel vechi de zile - Atik Yomin este un alt aspect al Ein Sof din Kabbala, Dumnezeirea, Gottheit-ul lui Meister Eckhart, Essentia scolasticilor.

Acum, având în vedere cele de mai sus o să încercăm să recitim proorocia lui Daniel, versetul 13 din capitolul 7 sunând astfel:

“Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Iisus (Fiul Omului sau Adam Kadmon) și El a înaintat până la Dumnezeire (Cel vechi de zile),

și a fost dus în fața Lui.”

Insondabilă taină a Divinității… Vom aminti doar că potrivit Kabbalei singura proximitate a Marii Fețe (Arikh Anpin - aspect pur transcendent al Divinității) este Mică Față (Zeir Anpin), prin intermediul căreia Divinitatea se învăluie și prin intermediul căreia Aceasta se arată, căci finitul nu ar putea suporta contactul imediat cu Supremul… Această Mică Față, care desemnează cele șase sefiroturi active ale construcției, se manifestă prin sefira receptivă, Malkuth, aspect al Inteligenței divine numită și Shekina, care este o “oglindă” goală ce reflectă, în mod simplu tot ceea ce este sus, în Lumea Divină și jos în creație, care nu manifestă “nimic care să nu fie strict conform intențiilor Regelui divin”, fiind în același timp “Mijlocitoarea perfectă pe lângă Rege”… Dacă vom mai spune că în Kabbala “cele două Fețe divine nu sunt decât una: este singurul Dumnezeu care se contemplă pe Sine însuși, odată “fără văl” precum Arik Anpin și “prin mijocirea vălului”, apărându-și sieși și creatului ca Zeir Anpin”.

“13.Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

14.Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci.

15.Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt?

16.Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”

Iată deci cum Domnul Iisus vine să întrupeze și cele mai tainice învățături israelite, El fiind „Fiul Omului“ - Bar enaș și Zeir Anpin în același timp, motiv pentru care și cântăm:

Adevărul (aspect intrinsec al lui Bar Enaș) a venit, umbra a trecut

și Dumnezeu (Arik Anpin) oamenilor din Fecioara (Malkuth) s-a arătat,

Cel ce a luat chip precum suntem noi și a Îndumnezeit trupul

Pt această Adam se înnoiește împreună cu Eva (amândoi recreînd unitatea androginică, una fiind în Adam Kadmon) strigând,

Pe pământ Bună Voirea (Îndurarea - Hochmach) s-a arătat ca să mântuiască neamul nostru!

(va urma)

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Căutând în mai multe surse nu putem să nu evidențiem faptul că “oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - nașterea lui Isus - a fost ignorată de creștinii din primele trei veacuri.” și asta pentru simplul motiv că pentru creștinii din primele secole “adevărata naștere este nașterea cerească, marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii fiind Paștele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morții și Învierii”3, cu alte cuvinte momentul începând cu care în biserica primară, prin împărtășirea cu sfintele taine în joia mare credinciosul putea deveni una cu Domnul său - adevărata naștere fiind cea de sus: “Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu.” (În. 3,3) și “Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. “ (În. 3,5)

Studiind sursele biblice, descoperim o unică referință în Evanghelia lui Luca (Lc. 2,8) care menționează faptul că „evenimentul” a avut loc cel mai probabil în anotimpul cald din Palestina, “undeva între aprilie și noiembrie, dată fiind prezența păstorilor pe câmp la miez de noapte”, însă, având în vedere că perspectiva părinților bisericii nu putea fi una istorică, ci una atemporală și supratemporală, în niciun moment elementul hotărâtor în stabilirea acestei date nu a fost căutarea datei exacte în scurgerea timpului, ci a momentului potrivit pentru credincios în urcușul său spiritual.

Iată de ce, având în vedere imposibilitatea stabilirii unei date precise, în cadrul bisericii primare au avut loc discuții referitoare la stabilirea unei date pentru celebrarea Nașterii Domnului și așa cum vom vedea, toate variantele propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, au fost bazate pe ceea ce se numește în teologia modernă “analogii interpretative”, în fapt bazându-se pe aspecte simbolice, dar și de “iconomie” a realizării, a îndumnezeirii.

Una din aceste propuneri a fost „computus-ul pascal” din 243, în care era menționată data de 28 martie, și asta plecând de la sugestia lui Malachia 3,20 (וְזָרְחָה לָכֶם יִרְאֵי שְׁמִי שֶׁמֶשׁ צְדָקָה וּמַרְפֵּא בִּכְנָפֶיהָ וִיצָאתֶם וּפִשְׁתֶּם כְּעֶגְלֵי מַרְבֵּק׃ - Și va răsări pentru voi, cei care vă temeți de numele Meu, soarele dreptății, cu tămăduire venind în razele lui și veți ieși și veți zburda ca vițeii de îngrășat.), unde “răsăritul cel de sus”, Iisus este numit Soarele Dreptății. De la această proorocie s-a făcut legătură cu cosmogonia biblică, revenindu-se la studiul Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăți” fiind egale, motiv pentru care s-a stabilit ca sărbătorire a nașterii momentul când „Lumina” este egală cu „întunericul” și anume la echinoxul de primăvară, care după calendarul roman pica pe 25 martie4.

Biserica primară s-a menținut strict de cuvântul evangheliei, și a pus accentul pe nașterea de sus (în 3.3-5) în fața nașterii cu trupul, motiv pentru care la începuturile bisericii s-a considerat că “dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv și plenar decât în momentul botezului săvârșit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania)”, motiv pentru care în primele 4 secole Nașterea era sărbătorită odată cu Botezul, accentul fiind pus pe cel de-al doilea, ca având o mai mare importanță în viața credinciosului.

“Prima mențiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide și discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia (arătarea Domnului sau Boboteaza), manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre nașterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân5 (dacă autorul consideră că stabilirea acestei date a fost pentru a “contracara” anumite credințe precreștine, maniera în care acesta le-a înglobat păstrând tradițiile acestora până în zilele noastre ne împinge să spunem că din poziția să de tradiție mesianică, creștinismul a avut menirea să însumeze, să înglobeze și să rectifice aspectele Tradiției Primordiale pe cale să se piardă sau să se denatureze în acel moment istoric.): fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeități. Deși întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea și comemorarea nașterii Lui, venirea magilor și nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.6”(este extrem de interesant de observat că grecii și românii sărbătoreau solstițiul de iarnă pe 6 Ianuarie (!!!)… Astfel, în Alexandria, grecii sărbătoreau nașterea timpului în noaptea de 5 spre 6 Ianuarie. Abia Julius Caesar (110 ș.Chr - 44 Î.Chr) impune în imperiul Român ca solstițiul de iarnă să fie celebrat pe 25 Decembrie, dată la care românii celebrau Nașterea Soarelui, prilej cu care pe 24 seara discipolii lui Mithra aprindeau focuri pentru a ajuta soarele să urce peste linia orizontului.)

Prima mențiune a datelor pe care le cunoaștem în ziua de azi pare a fi fost facută de Iulius Africanul, care într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire) însă aniversarea oficială a nașterii lui Isus pe 25 decembrie “apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creștinism a marii sărbători mitraice a Soarelui7 (n anul 274 d.Hr., solstițiul de iarnă a căzut la 25 decembrie. Împăratul roman Aurelian a proclamat acea dată ‘Natalis Solis Invicti’, adică ‘nașterea Soarelui invincibil’), pe de altă parte, condamnarea învățăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Christos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranșat și asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Întruparea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viața Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie riscă să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus așadar, din rațiuni deopotrivă teologice și politice, peste data sărbătoririi lui Sol Invictus (celebrat după calendarul stabilit de Julius Caesar).”8 motiv pentru care în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a nașterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creștin, Constantin cel Mare, a consfințit definitiv semnificația zilei de 25 decembrie la îndemnul părinților bisericii, înlocuind sărbătorile “păgâne” cu o sărbătoare creștină a luminii.9 (Christos se întrupează ca Soare al Dreptății (Mal.3.20) și Lumină a neamurilor după cum spune Bătrânul Simeon (Luc. 3.2.),otiv pentru care Ambrozie de Milan (337-397) spune: “Hristos este noul nostru Soare”!)

Într-un proces lent Sărbătoarea Nașterii și Sărbătoarea Arătării Domnului (sau a Botezului domnului) s-au despărțit, una fiind pe 25 Decembrie iar cea de-a doua pe 6 Ianuarie10(În Biserica din Constantinopol, sarbatoarea Nașterii Domnului la 25 decembrie s-a introdus prin anul 379 sau 380, când Sfantul Grigorie de Nazianz a ținut o cuvantare teologica speciala. În Cezareea Capadociei tot cam în același an, în Antiohia la 376, în Alexandria către anul 430, în Biserica din Ierusalim s-a introdus sub episcopul Juvenal, pe la 455-458, iar în Iliricum, de care depindea și Biserica din fosta Dacie Romana, s-a introdus "nu mult după 380". Biserica Armeana n-a primit sarbatoarea Nașterii Domnului la 25 decembrie și a rămas la vechea traditie orientala a Epifaniei), dar fiind în fapt aceeași Sărbătoare a Nașterii Soarelui (a Soarelui Răsare) cu cele două date de sărbătorire a acesteia, respectiv 6 Ianuarie și mai apoi 25 Decembrie și asta pentru simplul motiv că pentru creștini solstițiul vine în chiar momentul în care Dumnezeu se sălăsluiește între Oameni (la Crăciun) și întru Oameni (la Bobotează), iar Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta. Astfel, Lumina cea adevărată luminează întreaga lume cu razele bunei vestiri astfel cum lumina Soarelui sporește de la o zi la alta.

Iată cum odată cu generalizarea sărbătorii individualizate a Nașterii Domnului - Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis - la 25 decembrie în Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumătate a secolului al IV-lea și în secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se mută de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea și atributele de An Nou, "Craciunul fiind socotit în popor drept An Nou - până astazi, - având unele caractere ce amintesc în chipul cel mai evident de "Kalendae Januariae".

Iată cum din chiar cercetarea “istorică” a originilor sărbătorii Nașterii Domnului ni se deschid deja pașii ce îi vom urma, căci din poziția mea de credincios nu pot consideră că lucrurile sunt întâmplătoare, potriviri bizare, coincidențe sau adaptări aleatorii. Nu, așa cum cred că vom vedea că nu întâmplător această sărbătoare creștină este cea care a fost așezată de către Sfinții părinți la Solstițiul de iarnă, preluând și integrând diferitele sărbători ale popoarelor ce au îmbrățișat noua credință. (va urma)

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Duminică fiind, și pentru că unii dintre noi (mai) au bunul obicei de a merge la liturghie, o să aduc în discuție o dilemă care pentru orice credincios nu este lipsită de importanță și care ar fi trebuit demult tranșată printr-o Decizie a Sfântului Sinod (care ar trebui să se aplece mai mult asupra întemeierii templului lui Dumnezeu în inima credincioșilor decât asupra zidirii de biserici și catedrale megalomanice, care sunt oricum străine spiritului ortodxiei românești):

care este formularea corectă din rugăciunea Domnească "Tatăl nostru" - "pâinea noastră cea de toată zilele" sau "pâinea noastră cea spre ființă"?

Problema este cauzată în primul rând de faptul cu creștinismul nu are o "limbă sacră", limba revelației, ebraica - în care s-a exprimat Domnul Iisus nefiind aceeași cu limba în care au fost scrise Evangheliile (greaca veche - Septuaginta și latina - Vulgata), iar limba evangheliilor după care noi facem azi toate actele de credință - lecturi, rugăciuni sau servicii religioase, respectiv limba română fiind dintr-o anumită perspectivă, o limbă de "mâna a doua", textul revelației fiind trecut deja prin două traduceri succesive (din ebraică în greacă sau latină, și din acestea apoi fiind tradus în Română).

Având în vedere această situație cu totul particulară a Creștinismului printre tradițiile abrahamice surori (mosaismul având ca limbă sacră ebraica, iar islamul araba, textele sacre neputând fi modificate nici măcar cu o virgulă față de varianta originară), pentr a găsi răspunsul la problema legată de traducerea versetului din rugăciunea "Tatăl nostru" va trebui să ne întoarcem la varianta originară, primară a textului evangheliei unde vedem că atât Sf Ap. Matei (IV, 4) cât și Sf Ap Luca (IV, 4) folosesc expresia « ton arton hēmōn ton epiousion » (τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον) unde cheia o găsim în traducerea cuvântului "epiousion" - ἐπιούσιον.

"Epiousion" este cuvântul care este tradus de obicei prin "cea de toată zilele", asta deși nu are o traducere directă, un echivalent în limba română. În istoria creștinismului această expresie a găsit mai multe traduceri: "pâinea noastră cea de toate zilele" - unde accentul se pune pe cererea făcută către Dumnezeu de a ne da mijloacele supraviețuirii fizice, "pâinea noastră cea de mâine" - în care accentul se pune pe nevoile noastre viitoare decât pe cele prezente, iar o atreia variantă a traducerii ar fi "pâinea noastră cea spre ființă" (poate ar fi mai corect să se transcrie "spre Ființă") - unde accentul se pune pe caracterul de hrană spirituală.

Această ambiguitate a traducerii termenului "epiousion" - ἐπιούσιον vine din faptul că acest cuvânt este cu totul special chiar în limba greacă, nefiind întâlnit în nicio altă creație literară anterioară Septuagintei, (fiind deci ceea ce se numește un hapax, în DEX - HÁPAX LEGÓMENON s.n. (Liv.) Cuvânt care apare într-un singur loc (în literatură sau într-un text). ♦ Lucru spus o singură dată. [Pl.hapax legomena. / < fr., gr. hapax legomenon]), fapt care împiedică să fie stabilit înelesul acestui cuvânt prin raportări și comparații cu alte texte în care ar fi fost întâlnit, acest termen fiind în mod evident "inventat" sau mai degrabă "inspirat" sau "revelat" celor doi evangheliști.

Acesta este motivul pentru care suntem obligați să apelăm la o traducere literală stricto sensu a cuvântului "epiousion" - ἐπιούσιον.

Or, dacă vom ține cont de traducerea strict literală a cuvântului "epiousion" - ἐπιούσιον, suntem obligați să constatăm că acesta trebuie tradus cu supra-esențială (catolicii traducând-o cu supra substanțială - în latină, în Vulgata regăsindu-l în varianta supersubstantialem). Astfel, cuvânyul sau prefixul epi - ἐπι semnifică supra, deasupra, fiind întâlnit de peste 300 de ori evanghelii, iar cuvântul ousion - semnifică esență, esențial, ousia - οὐσία fiind în Greacă veche un substantiv bazat pe femininul participiului prezent al verbului a fi εἶναι, termen care este folosit în creștinism pentru a numi în mod special Esența Sfintei Treimi - "Dumnezeirea", elementul comun ce leagă cele trei Persoane Divine - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în mod indisolubil într-una și singură Dumnezeire (motiv pentru care un mare teolog rus al secoului XX V. Losski numea sf. Treime - UniTreime). Ousiios mai este tradus și prin substanță sau natură, la conciliul de la Niceea (325 d.Chr) fiind utilizat înlăuntrul termenului homoousios - homos - aceeași, oussios - natură, esență, fiind tradus în latină cu "consubstantialis", iar în română - "de o ființă" (termen pe care îl găsim în crez "și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…) Cel de o ființă cu Tatăl").

Toate acestea ne duc la concluzia că traducerea firească a cuvântului ousia în Română ar fi cuvântul Ființă, fapt de natură a ne contura răspunsul întrebării noastre înițiale: traducerea corectă al celui 7 verset din Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru este "Pâinea noastră cea spre Ființă" și nu "pâinea noastră cea de toate zilele", grecescul epi fiind tradus în această variantă cu românescul "spre" ca tendință în locul obișnuitului "supra", și deci sensul originar al rugăciunii este o cerere a hranei care conduce la Ființă, la Esență, la Dumnezeire, și deci se referă la împărtășanie și nu la pâinea obișnuită de fiecare zi, variantă confirmată și de către Origen în cartea sa "Despre Rugăciune" în capitolul 18.

Această perspectivă este confirmată și de către Rene Guenon care într-o notă dintr-unul din articolele sale - La cité des Saules tranșează această problemă într-o manieră fără echivoc: " la nourriture symbolise la connaissance, la première étant assimilée corporellement par l’être comme la seconde l’est intellectuellement (cf. L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, ch. IX). Cette signification se rattache d’ailleurs immédiatement à celle que nous avons déjà indiquée : en effet, c’est la connaissance traditionnelle (entendue au sens de connaissance effective et non pas simplement théorique) qui est la véritable « nourriture d’immortalité », ou, suivant l’expression évangélique, le « pain descendu du Ciel » (Saint Jean, VI), car « l’homme ne vit pas seulement de pain (terrestre), mais de toute parole qui sort de la bouche de Dieu » (Saint Matthieu, IV, 4 ; Saint Luc, IV, 4), c’est-à-dire, d’une façon générale, qui émane d’une origine « supra-humaine ». - Signalons à ce propos que l’expression ton arton ton epiousion, dans le texte grec du Pater, ne signifie nullement « le pain quotidien », comme on a l’habitude de la traduire, mais bien littéralement « le pain supraessentiel » (et non « suprasubstantiel » comme le disent certains, du fait de la confusion sur le sens du terme ousia que nous avons indiquée dans Le Règne de la Quantité et les Signes des Temps, ch. Ier), ou « supracéleste » și l’on entend le Ciel au sens extrême-oriental, c’est-à-dire procédant du Principe même et donnant par conséquent à l’homme le moyen de se mettre en communication avec celui-ci."

Ieșind deci de sub umbrele înșelătoare ale ambiguității să spunem deci cu convingere și cu credință "Pâinea noastră cea spre Fiintă Dă-ne-o nouă azi" cu așteptarea momentului în care prin și în rugăciune și euharistie vom fi una cu Tatăl și cu Fiul prin Sfântul Duh, după cuvânul Domnului: "Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime" (Ioan XVII, 22). Amin!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

O legendă transmisă oral printre cunoscătorii și iubitorii Catedralei Notre-Damme din Paris (confirmată acum 30 de ani de un bătrân preot slujitor în Catedrală) spune că “taina Catedralei” era ascunsă în cocoșul din vârful “Săgetei” (la fléche, cupola) de la Notre-Damme.

În vârful catedralei, de mai bine de 850 de ani, era închisă o bucată din Crucea Domnului, un cui și câțiva spini din cununa purtată pe Golgota de Domnul Iisus.

Acum, în Săptămâna Mare catolică, toate s-au întors la Domnul.

Doar noi am rămas mai săraci... și pe veci pătimitori.

Post script: “Au spus la France 24 ca "la girouette " care se află în vârful turnului "la fleche " a fost salvată o dată cu alte obiecte de preț... Din păcate nu se poate stăpâni incendiul...” via Mihaela Vintiloiu

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Această pericopă din Epistola către galateni a sf. ap. Pavel se cânta atât în liturghia pascală, în toată săptămâna luminată dar și la fiecare mare praznic împărătesc.

E o cântare frumoasa, majestuoasă și triumfala, menită a trezi în credincios mandria și responsabilitatea identificării, a “îmbrăcării” în Hristos, constientizarea filiației cu Dumnezeul pe care este îndemnat de către Fiul Însuși sa îl cheme “Tatăl nostru care ne ești în ceruri...”

Citatul mai larg din Epistola clarifică sensul versetului citat:

“Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință.” (Galateni 3: 26-29).

Cântarea împlinea și amintea catehumenului, “celui chemat” (aspirantului la botez) înalta demnitate la care era adus în urma botezului, căci “celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Ioan 1: 12-13)

Trebuie amintit ca în primele 4 secole creștine, de când datează cântarea, întelesul și existența “catehumenatului”, botezul nu se primea în pruncie, ci la vârsta la care putea fi conștientizată această “demnitate”, de regulă în floarea vârstei. Și asta doar după ce adultul care aspiră la dobândirea calității de creștin (numit catehumen sau “chemat”) primea timp de luni sau chiar ani învățătura creștina (cateheză). Abia după această lunga perioadă de pregătire spirituală sub atenta îndrumate a unui duhovnic - părinte spiritual, numai și numai dacă era vrednic, primea botezul.

Botezul era primit la sărbătorile mari, dar în special la Învierea Domnului și la Botezul Domnului (Boboteaza), în perioada imediat următoare fostul catehumen proaspăt botezat purtând haine albe, imaculate... de unde și numele de “săptămâna luminată” de care încă ne bucurăm.

Această bună rânduială s-a modificat cu timpul după Edictul de la Milan (313) și mai ales după anul 376 când creștinismul a devenit religie de stat în Imperiul Român de Răsărit. De atunci botezul s-a “democratizat”, simpla naștere din părinți creștini fiind un Argument suficient pentru dobândirea privilegiului de a fi “fii ai lui Dumnezeu”, cum spunea Ap. Pavel.

Cu toate astea în liturghia răsăriteană avem în continuare un moment care amintește importanța botezului și faptul ca primirea acestuia este un privilegiu, nu un drept. E vorba de Ectenia de după citirea Evangheliei, care încheie liturghia cuvântului și deschide liturghia euharistică, prilej cu care “catehumenii” (sau “cei chemați”) sunt poftiți sa părăsească biserica, ei nefiind Calificați pentru a asista la sacrificiul euharistic: “cei chemați ieșiți, nimeni din cei chemați sa nu rămână”). După acest moment, cei puțini, cei aleși puteau (și pot) cânta heruvicul, spunând “Noi cei ce pr heruvimi întruchipăm...”, apoi făcând declarația de credință prin rostitea crezului - “Cred într-unul Dumnezeu...”, asistând la moartea și învierea Domnului prin euharistie și sa afirme, apoteotic la sfârșitul liturghiei, ca sunt fii lui Dumnezeu: “Tatăl nostru care ești în ceruri...”.

Acum, în zilele noastre, mai toți suntem botezați din pruncie... ne mai având niciun merit deosebit Pentru a ajunge la acest privilegiu. E banal sa fii botezat azi.

Cu toate astea, aceste “rămășițe” liturgice ar trebui sa ne facă sa conștientizam calificarea excepțională (inițierea virtuală - am putea altfel spune) pe care am primit-o prin Botez. Ar trebui sa ne cutremuram în fața demnității de a-i întruchipa pe heruvimi la euharistie și privilegiului de a fi devenit “fii ai lui Dumnezeu”. Iar pe cler și pe preoți ar trebui sa i facă sa-și amintească importanța lor fundamentală și datoria pe care o au de a catehiza poporul de hristoși inconștienți pe care ii pastoresc.

Așa sa ne ajute Dumnezeu!

Hristos a înviat!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Într-o lume a urii și dezbinării, în care cel mai mare numitor comun începe să fie din ce în ce mai mic și mai jos, mai egoist și mai împotriva firii, primii oameni ai bisericilor apusene și românești ne propun să stabilim cel mai mic multiplu comun… Iubirea! Iubirea clădită pe credință și speranță. Iubire care e dincolo de toleranță și de acceptarea formală a celui de lângă, ci care e deschidere și dăruire dezinteresată către aproapele tău. Aproapele în care te bucuri să-L descoperi reflectat în parte pe însuși Dumnezeu, aproapele în care te minunezi să te descoperi pe tine. Mesajul episcopului de Roma este simplu: nu ura, nu fățărnicia, nu mândria sunt căile către fericirea personală, ci generozitatea, sinceritatea și smerenia sunt căile către care ne îndeamnă întâi stătătorii bisericilor surori.

Și da, această vizită este și despre unitate. Sau mai ales despre unitate; unitate opusă dezbinării și însingurării în egoism la care ne împing diriguitorii noștri lumești. Această unitate care se face nu prin confuziune și uniformizare, ci care se descoperă pe culmile credinței. Acolo unde nu mai sunt deosebiri și particularități dogmatice și doctrinare, ci fericirea deplină a contemplării și afirmării Adevărului. Cum altfel poate fi interpretată întâlnirea celor doi înalți ierarhi în adevărul bunei vestiri a Învierii? Cum altfel decât afirmarea unității și unicității adevărului Învierii Domnului prin salutul pascal “Hristos a Înviat” și răspunsul de întărire a Adevărului, “Adevărat, a înviat!”… Întâlnirea celor două biserici în rugăciunea domnească “Tatăl nostru” rostită în Catedrala Mântuirii Neamului din București ne amintesc, fără echivoc, demnitatea și imensa responsabilitate a creștinului, aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu, așa cum spune evanghelistul Ioan “Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Ioan 1, 12,13).

Înainte ca politicienii noștri, adevărați propovăduitori ai celui care dezbină și apostoli ai lui “princeps huius mundi”, să deturneze întru interese meschine acest eveniment providențial (mă tem chiar că există riscul întoarcerii pe dos a mesajului Suveranului Pontif prin inflamarea și exacerbarea unor tendințe secesioniste în “secuime”) să ne bucurăm de întâlnirea în iubire și unitate întru Hristos a fraților ortodocși și catolici la care avem privilegiul să fim contemporani, spunând, precum apostolul Pavel:

“De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…” (Epistola I a Sf. Ap. Pavel, 13 1-8)

Hristos a înviat!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

cuvântul de încheiere a predicii Părintelui Stareț al Mănăstirii Sfinții Ierarhi Nicolae și Bretanion.

Un loc înalt și frumos la malul Mării Negre.

O insulă de Lumină, Pace și Normalitate într-o mare neagră de “Nouă Normalitate”.

Un bastion al credinței protejat de Duhul Sfânt în lupta cu urâciunea pustiirii acestor zile.

Nu mai aveați motive sa ajungeți pe litoralul nostru?

Acum aveți! Un motiv suficient și necesar pentru care trebuie să vizitați litoralul Mării Negre, mai ales cu prilejul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei binecuvântate mănăstiri.

Post binecuvântat!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

S-a scris mult și de cele mai multe ori bine în ultimele zile despre declarația hazardată a IPS Teodosie.

Și, evident, toată lumea a avut “dreptate”. Chiar și IPS Teodosie... Și asta pentru că mai toți opinenții exprimau sincer puncte de vedere individuale și care, pe cale de consecință, reflectau o poziție exprimată sincer față de Adevăr - așa cum e acesta perceput de fiecare în parte. Doar că fiecare vorbea despre un adevăr reflectat, mediat, transpus și expus prin propriile putințe și convingeri ale individului ce este.

Dincolo de dreptatea și adevărurile individuale, Adevărul este unul, precum și Biserica este unicul trup al Unicului Dumnezeu. Cu multitudinea sa de mădulare și adaptări conjuncturale și/sau providențiale, Biserica rămâne în esența sa... Una!

Așa cum se spune și în Crez “Cred... Întru UNA, sfântă, sobornicească (katholikoi în greacă) și apostolică Biserică.”

Probabil însă că unitatea Bisericii nu se va reface înainte de sfârșitul vremilor, tot așa cum, în mod sigur de data asta, singura cale de regăsire a Unității ar fi revenirea la Biserica primară, revenirea la Hristos!

Oricare ar fi părerea voastră, oricare ar fi convingerea referitoare la “adevarata biserică”, nu uitați însă sa fiți creștini!

Iubiți-vă nu numai aproapele ci și pe vrăjmașii voștri - dacă așa ii considerați în mod greșit pe cei de altă confesiune sau credință, așa cum bine ne învață evanghelia zilei de azi!

Bogdan Alexandru Duca spunea ca această dispută are totuși meritul de a readuce subiecte importante în mijlocul discuțiilor noastre sterile. Și bine spunea.

Eu aș spune însă că adevărata dihotomie a zilelor noastre nu mai e una confesionala sau religioasă, ci este cea a credinței în fața non-credinței, zilele noastre fiind cele ale înfruntării dintre Credință cu Anti-credința, cu duhul negației, cu urâciunea pustiirii!

Eu voi încheia prin a va spune ceva ce sper că nu vă va șoca foarte tare: eu mă simt mai apropiat și mi-e mai lesne sa comunic cu un credincios adevărat - fie el ortodox, catolic, musulman sau budist, decât de un necredincios, chiar dacă acesta din urmă ar vorbi aceeași limbă cu mine, chiar de mi-ar fi frate de sânge.

Și asta pentru că dincolo de limbă, de dogmă sau de forma ritului, dincolo de limitele noastre umane, dincolo de tot ce ne limitează și ne definește ca indivizi descopăr în omul credincios și supus Unicului Dumnezeu o frântură de Om și o oglindire adevarată în unicitatea sa a Unicului Dumnezeu.

Fiți Oameni: iertați și veți fi iertați!

Iubiți și veți fi iubiți... dacă nu de oameni, de Dumnezeu însă sigur!

“nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20:27)

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Explicația o găsim (și) în Canonul Sfintei și marii zile de Joi.

Citiți și luați aminte!

Post script: pe toți cei care trec pragul bisericii, în special în aceste zile, ii rog să fie atenți la cântările bisericești: sunt monumente de înțelepciune și chintestență teologică!

Sunt trepte către cer!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Am participat la una dintre cele mai înălțătoare Liturghii la care am participat vreodată.

Deși a durat până spre ora 04.15, nu a fost o secundă obositoare, cu atât mai puțin plictisitoare. Din potrivă: a fost un urcuș abrupt, pieptiș, în care preoții și cele două strane m-au ținut atent și m-au susținut permanent, fără a încerca sa preia “caimacul”, fără a epata.

Dar nici măcar asta nu este cel mai remarcabil aspect al liturghiei de ieri noapte.

Uimirea mea totală a venit abia în momentul în care Diaconul, citind evanghelia Învierii, a spus:

“… Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit ÎN noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr…”

De ce uimire? Pentru că textul, traducerea “oficială” sună așa:

“Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit ÎNTRE noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”

Pentru ca ani de zile am avut discuții legate de problema erorii apărută în traducerea actuală oficială din Evanghelia lui Ioan 1: 14.

Pentru ca am fost acuzat de către teologi și alți “cunoscători” în fel și chip din cauza acestui subiect, spunându-mi-se ca să-mi văd de ale mele, ca nu mă pricep.

Recunosc, nu mă pricep.

Dar am avut dreptate!

Atât traducerea literală, literară dar și cea sistematică a Evangheliei lui Ioan nu poate duce decât la concluzia ca traducerea corecta este cea pe care am auzit-o ieri seară.

Astfel, doar astfel, textul debutului Evangheliei lui Ioan te pregătește și anunța marele Adevăr amintit în capitolul 17:23 al aceleiași evanghelii:

“Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.”

Adevărul din Evanghelia lui Ioan e abrupt, e concis, e șocant pentru căldicei.

Dar e acel Adevăr care ne va face liberi!

Încă odată, experiența trăită ieri la bisericuța din curtea Politehnicii a fost absolut unica, memorabila, înălțătoare.

Ceea ce va doresc și vouă!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

(Luca 21: 17)

Dacă vă (mai) întrebați de ce asaltul înrăit al progresiștilor din toată lumea asupra bisericii, pericopa Evanghelică a utreniei de azi vă dă răspunsul.

Același lucru l-am auzit și acum câteva zile în urma, la Denia din Joia Mare când s-a citit Evanghelia lui Ioan (Cap. 15):

“Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis.”

Și

“Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște.”

Asupra a două lucruri v-as atrage atenția în aceasta a doua zi de paști.

Primul, așa cum va spuneam mai sus, este prigoana asupra bisericii. Mă refer la biserica nu din punct de vedere instituționala, ci la biserică în accepțiunea de trup al lui Hristos. Adică la noi, la toți, ăia care suntem, așa cum suntem: slabi, păcătoși, cu multe rele și putine bune.

Lumea ne urăște pentru ca nu suntem din lume deși stam în lume.

Lumea ne urăște pentru ca, ascultând cuvântul Domnului “Nu vă temeți!”, nouă nu ne este frică nici de boală, nici de stat sau represalii, bă nici chiar de moarte, căci noi știm lămurit ca “Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață.” (Ioan 5: 24)

Iar noi ascultam cuvântul Domnului!

Și nu ne este frică!

Păi cum ne-ar fi nouă frica atâta vreme cât avem modele și super eroi pe cei pictați pe pereții bisericilor, apostoli și sfinți, majoritatea sfințiți și Fericiți prin moartea martirică pe care au primit-o, pe care au acceptat-o, pe care au asumat-o, ba unii chiar au cerut-o.

Chiar azi am auzit în “Faptele sfinților apostoli” cum a fost “ucis cu sabia (pe) Iacov, fratele lui Ioan.”, și cum “văzând că este pe placul iudeilor, a mai luat și pe Petru, (și erau zilele Azimelor. Pe care și prinzându-l l-a băgat în temniță…”

Atâta vreme cât astea sunt modelele noastre, cum să nu ne urască? Și mai ales, cum sa nu le fie frică de noi? Căci această ură nu vine doar din Neînțelegere, ci și din frică… frică de ce nu poți înțelege și de ce nu poți controla.

Mai mult, faptul ca în pofida denigrărilor și atacurilor lor mârșave, avem în biserica nu doar amărâți și “săraci cu duhul”, faptul ca în turma se găsesc și intelectuali de marca, importanți oameni de afaceri, mari sportivi, artiști faimoși, luptători curajoși și mai ales, din ce în ce mai mulți tineri și tinere frumoși și la suflet dar și la trup… asta-i îngrozește.

Căci asta confirmă și întărește mesajul și îl întărește. Ăsta e cel mai bun marketing posibil, pe care progresiștii nu îl mai pot combate cu sloganuri și Clișee. Da, Adevărul încă se “vinde”, încă e la Căutare.

Mai mult, sunt propagandiștii și adepții Adversarului sunt și mai îngroziți de faptul ca unii “bătrânei” gârboviți ascunși prin tot felul de chilii sau scorburi ale pământului sunt încă mai admirați și mai căutați, mai amintiți și mai pomeniți pe aceste meleaguri decât toți “eroii marvell” la un loc.

Cum n-ar fi? Căci noi încă avem ochii sa vedem în spatele aparentei lor slăbiciuni pe Eroul învingător asupra lumii și a morții!

Da, dragilor, suntem o forța! Și forța noastră continua sa crească, fiindcă, în zilele plandemiei cred ca a devenit cool și pentru o parte mare din noua generație ca “the New Cool Îs To Be Christian”! Tinerii sunt forța noastră, viitorul nostru!

De aceea cred ca și Biserica, instituția, trebuie sa înțeleagă noua paradigma a acestor zile și sa schimbe strategia, fiindcă a devenit evident ca nu complicitate și nu colaboraționismul cu statul ateu și progresist sunt soluțiile pentru salvarea bisericii, a credinței.

Nu, căci scopul actualei puteri nu este destructurarea Instiutiei, ci rătăcirea și pierderea turmei.

D-asta cred ca pentru prima oară în ultimii 1600 de ani (din care trebuie scăzuți și cei 50 de ani de comunism în est, adică 1550 de ani), biserica trebuie sa se rupă complet de orice relație ci statul, sa refuze “ajutorul” acestuia, bă chiar sa ceară sa ii plătească și impozite oricât de mari, fiindcă în caz contrar, toate “concesiile” făcute de către stat instituției bisericii vor fi prețul plătit pentru pierderea noastră, vor fi cei 30 de arginți, vor fi prețul vinderii a Celui fără de preț.

Adevarata avere a bisericii suntem noi, turma Domnului, noi care nu suntem din lume, așa cum nici Biserica nu (mai) trebuie sa fie din lume.

De aceea ne și urăsc. Deși noi ii iubim și ne rugăm pentru îndreptarea lor.

Închei această prima parte cu sfârșitul Evangheliei utreniei de azi:

“Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu.

Și păr din capul vostru nu va pieri.

Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre."

În partea a doua a cuvântului meu de azi, mult mai scurtă, și poate mai importantă decât prima, va voi aminti doar prima fraza epistola liturghiei zilei de azi:

“Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut CUNOSCUT.”

S-a spus, pe drept cuvânt, ca tradiția noastră, creștinismul, este o religie a iubirii. Așa este!

Dar iubirea nu poate fi dobândită și desăvârșita fără Cunoaștere.

De aceea Cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu e prima și ultima datorie a creștinului. De unde importanța catehizării care lipsește cu desăvârșire din majoritatea bisericilor. De unde importanța catehizării făcută în familie de părinți copiilor sau de copii părinților, și în afara familiei de sânge între frați și între prieteni, în familia mare a Domnului, căci toți suntem frați și prieteni ai Domnului.

Cunoașterea este izvorul iubirii și al faptelor bune, cunoaștere este Calea, cunoașterea este Adevărul, cunoașterea este Viața.

Căci scris este „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32)Și „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14: 6)

Cunoașterea Domnului și iubirea totală și jertfelnică sunt stâlpii îndumnezeirii omului, îndumnezeire care este însăși menirea noastră.

Doar așa vom putea sa fim christoși.

Căci acesta este sensul prim și ultim al numelui de creștin.

Hristos a înviat!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Anul ăsta am aflat: Biserica este singurul zid de protecție împotriva dușmanilor poporului român.

Biserica e cetatea noastră!

E #UltimaRedută a neamului!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Dacă ești român și vii la Londra, înainte de Big Ben, TowerBridge, Trafalgar Sqare, Buckingham Palace sau Parliament House trebuie sa vizitezi duminică și în zile de sărbătoare biserica ortodoxă SF Gheorge din Holborn. TREBUIE!

Este o minune!

O comunitate mare de câteva sute de persoane (între 300 și 500 de suflete) care se încăpățânează sa salveze sufletul Londrei. Ei, majoritatea “oameni simpli”, muncitori de la baza societății, sunt ancora în cer a unei societăți decăzute și extrem laicizate.

Ei, “oamenii simpli” sunt salvatorii nebănuiți și disprețuiți ai stăpânilor și miliardarilor lumii.

Comunitatea ortodoxa românească, așa “simpla” cum e, încearcă sa salveze cât mai multe din cele 30 de biserici anglicane și catolice care se închid în fiecare an… și reușește! A Inchiriat mai multe biserici pe care le-a închiriat, și acum, Parintele Constantin Popescu, minunatul paroh de la Holborn, se străduiește sa cumpere o biserică de vânzare… dar care costa peste 3,5 milioane de £ire, bani imposibil de strâns de “omul simplu”, de romanul care este simplu municipiu sau argat al șefilor lumii. Dar va reuși! Sunt convins!

Da! “românul simplu” salvează marea Londră! Pare greu de crezut, dat așa e! O Salvează spiritual. Dar și cultual și cultural, salvându-i monumentele de la distrugere! Da, noi, cei mai mici și amărâți și Europa, salvam mai marii lumii! Păcat ca nu reușim și cu noi înșine, la noi în țara. Cel puțin până acum.

Revenind la liturghia la care am fost azi împreuna cu prietenul Iulian Capsali… și la monumentele Londrei. Venind la Biserica Sf Gheorghe Holborn puteți avea privilegiul de a vedea și auzi unul din monumentele vii ale Londrei: Protopsaltul Valentin Gheorghe! Nu puteți rata un asemenea monument viu! Nu puteți!

Până atunci… multumiți-le și rugați-vă pentru românii din comunitatea păstorită de parintele Constantin Popescu! Și ei sunt monumente vii ale unei lumi pe cale de dispariție, o lume ce încă mai poate salva lumea deja moarta spiritual a “vestului civilizat”.

Fiți mândri de ei!

Fiți ca ei: smeriți, dar puternici în duh și credință!

“Voi sunteți sarea pământului”! (Matei 5: 13)

Post script: puține lucruri m-au făcut mai fericit și mai mândru decât ce am văzut azi: monumentele vii de la Holborn!

Sa le țină Dumnezeu trainice și puternice în fața vremilor ce vor veni!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Acum, de Izvorul Tămăduirii, odată ce zilele de bucurie și de mărturisire ale Paștelui au rămas doar niște luminoase amintiri în inimile noastre, cred că pot să mă apropii cu sfială și eu de spinosul subiect al „unificării” datei Paștilor… cu intenția dinainte exprimată de a tămădui, pe cât îmi stă în putință, unele „razne și prisosuri” așa zis „dogmatice”. Pentru a face asta, în afară de datele istorice puse la dispoziție de prietenul Klimowicz Gabriel, încă de la începutul scandalului, încă din 11.04.2023 - date pe care vi le las ca un consistent post scriptum la scurta mea postare, iată premisele de la care cred că trebuie să plecăm în discuția noastră:

În primul rând voi aminti câteva pasaje biblice, așa cum știți deja că îmi place să o fac:

„Știți că peste două zile va fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.” „Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile.” (Matei 26: 2, 19)

„Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; și era dimineață. Și ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile.” (Ioan 18: 28)

„Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice.” (Ioan 19: 30)

Aș putea continua cu citatele… un lucru este sigur: Iisus a fost indubitabil răstignit în preziua de Pesah (Paștile iudeilor). Or, Biserica, oricare ar fi ea - de rit bizantin sau român, are unul din criteriile de stabilire a datei Paștilor ca acesta să NU corespundă cu pesahul! Nu comentez, nu mă întreb, doar constat. Cu alte cuvinte, nu adevărul scriptural/istoric/calendaristic este cel urmărit de Biserică la stabilirea datei pascale, ci un adevăr util duhovnicesc, superior celui factual.

În al doilea rând mă voi referi la epicleză (pentru cei mai puțini familiarizați cu terminologia bisericească le spun că epicleza este invocarea / chemarea Duhului Sfânt "peste noi și peste aceste daruri" (de pâine și vin), ca să devină "adevărat Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos". Unii teologi fac distincție între invocarea peste popor - pe care o numesc "epicleză de părtășie" - și invocarea peste Darurile de pâine și vin - pe care o numesc "epicleză consecratorie" (de sfințire/consacrare). Epicleza este cea mai importantă parte a Rugăciunii euharistice.” - conform orthodoxwiki.org).

Știu, pare să nu aibă legătură cu data Paștilor. Dar are, indirect, căci sigur are cu pogorârea luminii sfinte la Ierusalim (asupra acestui subiect chiar nu voi intra în nicio polemică!). Căci așa cum la epicleză preotul nu are o oră și nici o dată fixă la care Duhul Sfânt se pogoară asupra darururilor, dată și oră la care el, preotul, trebuie să facă în altar în prealabil rugăciunile pentru „a prinde”, pentru a „nu rata” duhul sfânt ce vine la ora/ziua stabilită (de cine?)… la fel și focul minunat de la Mormântul Sfânt! el vine când vine pentru că este chemat, invocat Duhul Sfânt care, indirect, ca efect al prezenței Sale, face să apară focul. Astfel, nu focul în sine este chemat, invocat, la Sfântul Mormânt în preziua Paștilor, ci Duhul Sfânt… deci este vorba eminamente de o epicleză. Dacă nu ar fi așa, ar fi sminteală și erezie, căci focul pogorâtor la dată și oră fixă nu apare nici în Biblie, nici în sfinții părinți - motiv pentru care „daogmatizarea” minunii focului pogorâtor nu ar fi nimic altceva decât o formă de idolatrie. Cu alte cuvinte, nu data calendaristică aduce focul minunat de Paști, ci prezența ierarhilor și preoților care invocă Duhul Sfânt, motiv pentru care, așa cum spunea TG, cel mai înțelept și erudit om pe care îl cunosc, dacă din cauza unei catastrofe s-ar stabili data Paștilor într-o duminică din Septembrie, în mod excepțional, în acel Septembrie, în chiar sâmbăta dinainte, ar veni Duhul Sfânt și ar face să se popoare focul în Sfântul Mormânt - nu am niciun dubiu!

Acesta este motivul pentru care nu data paștelui ortodox „coincide” cu venirea luminii sfinte (de altfel, cum s-ar putea ști cu siguranță și anticipat, cu ani de zile înainte (!!!), care e data pogorârii luminii, atâta vreme cât acesta e un eveniment cu dată variabilă?!?), ci lumina vine atunci când se stabilește data peștelui, chiar și de s-ar stabili greșit această dată (de altfel, „se pare” că anul acesta chiar a existat o astfel de eroare de calcul după propriile canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar nu voi insista asupra acestui subiect).

Măcar pentru aceste motive această discuție smintitoare trebuie să înceteze! De îndată! Faptul că ea este întreținută de unii și alții, unii chiar ierarhi sau funcționari bisericești… e problema lor… cu Dumnezeu!

Faptul că Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol discută cu alte biserici surori unificarea datei Învierii (știu că mulți mă vor blama - iar!), eun lucru absolut normal: Hristos a Înviat! O singură dată! Nu de două ori, odată pentru ortodocși și odată pentru catolici. De aceea, în umila mea opinie, ar trebui să ne bucurăm toți creștinii, indiferent de confesiune, în același timp: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie UNA, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17: 21).

Acum, dacă și când capii Bisericilor vor stabili data unică a celebrării unicei Învieri… nu mai ține de mine să mă pronuț. În opinia mea, v-am spus, e simplu și ține de un adevăr scriprural: Învierea a avut loc în noaptea ce a urmat paștelui evreiesc, „în prima zi a săptămânii” iudaice, adică Duminică. Dar, la fel de bine știu, s-a stabilit sub adumbrirea Duhului Sfânt că nu trebuie să urmăm adevărul Scriptural. Păi dacă e așa, orice dată se va stabili, când și dacă se va stabili - repet, se va stabili sub luminarea aceluiași Duh Sfânt, iar eu, un simplu și smerit credincios, voi urma decizia păstorilor turmei ortodoxe - căci ei vor da socoteală și dacă fac bine și dacă greșesc. Cine sunt eu să îi judec pe ei? Cine sunt eu să aleg sau să decid ce trebuie să facă Biserica.

Nu sunt dintre cei care cred că mirenii nu trebuie să discute chestiuni scripturale, doctrinare sau dogmatice, știți bine asta! Din potrivă, cred că biserica, în sens larg, de eclesia (ἐκκλησία), suntem toți, nu doar instituția, și că discuțiile și chiar și polemicile (în anumite limite) ascut simțurile și gândurile credincioșilor și călesc precum focul oțelul credința creștinilor. Toate astea au o limită: decizia! Decizia aparține ierarhilor și doar ierarhilor din sfântul sinod… nu fiecăruia dintre noi. În Biserică nu e democrație (așa cum se simulează că ar fi în „societatea civilă”), tocmai pentru că e vorba de Duhul Sfânt. Dacă ierarhii știu să asculte „glasul” și să facă voia Sfântului Duh, v-am mai spus, e strict problema lor cu Dumnezeu! Așa cum a noastră e să facem ascultare și să urmăm direcția trasată de aceștia (în cele bisericești!), și nu să facem după voia noastră!

Iar dacă totuși aveți o problemă cu felul în care este sau va fi stabilită data Paștelui, uitați de calendare, uitați de foc pogorâtor, uitați de tot și amintiți-vă un singur lucru: Hristos se naște, moare și înviază în fiecare Duminică, ba chiar în fiecare liturghie, oricând ar fi aceasta peste an, indiferent de zi, lună sau an și asta pentru un singur motiv: liturghia este atemporală, așa cum împărăția lui Dumnezeu este peste tot și nicăieri căci este „înăuntrul vostru”:

„Și fiind întrebat de farisei când va veni împărăția lui Dumnezeu, le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (…) Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, așa va fi și Fiul Omului în ziua Sa.” (Luca 17: 21, 22, 24)

Hristos a înviat!

Post scriptum vă las expunerea istorică a evenimentelor făcută de prietenul Klimowicz Gabriel:

Despre data Paștelui

În Biserică creștină data Paștelui e prima duminică după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. A fost stabilită la Conciliul ecumenic de la Niceea în anul 325 d.H. Atunci se lua în considerare calendarul lui Iulius Cezar, iulian. În anul 326, la Ierusalim, în Biserică Sfântului Mormânt (construită de Sfântul Constantin cel Mare - 274-337 - începând cu 326) s-a văzut pentru prima dată apariția Luminii Sfinte de Paște. Era la un an după data stabilită de conciliul de la Niceea, și era în prima duminică, după prima lună plină, după echinocțiul de primăvară (21 martie), exact așa cum se stabilise.

De atunci în Biserică Apuseană și Răsăriteană (care nu erau separate în acel moment) Paștele s-a sărbătorit împreună timp de 728 de ani. În anul 1054 a avut loc marea schismă. Cele două biserici creștine s-au despărțit și și-au dat anatema una alteia, adică s-au blestemat una pe alta. Paștele însă s-a sărbătorit, în continuare, la aceeași dată - deși Bisericile se despărțiseră - încă 528 de ani, când, în 1582 a fost introdus calendarul Gregorian. Așadar Biserica Apuseană și cea Răsăriteană au sărbătorit aceeași dată a Paștelui timp de 1256 de ani.

Motivul introducerii noului calendar de către papa Grigorie al XIII - lea a fost unul științific. Calendarul Iulian nu era exact. Data de 21 martie nu mai coincidea cu fenomenul astronomic de echinocțiu, adică de egalitate a zilei cu noaptea, ci era decalat deja cu două săptămâni. Nu toate țările din Occident au adoptat odată noul calendar. De exemplu, Anglia l-a adoptat 170 de ani mai târziu. România, împreună cu majoritatea țărilor în care sunt Biserici Ortodoxe, a adoptat calendarul Gregorian în anul 1923.

Data echinocțiului după calendarul Iulian, cu cea după calendarul Gregorian nu mai aceeași. În ciuda acestui lucru (sic), echinocțiul, ca fenomen astronomic, nu și-a schimbat momentul astral în care se petrece. Dar data Paștelui, calculată în cele două Biserici, după echinoxul ortodox sau catolic, nu a mai corespuns. Lumina de Paște însă a continuat să vină la Sfântul Mormânt, așa cum venise și până atunci, după Paștele calculat conform calendarului iulian: adică în Sâmbăta Mare, între orele 12.00 și 14.00, de după prima lună plină, de după echinocțiul de primăvară ortodox (21 martie calendarul vechi) sau 3-4 aprilie (calendarul nou). După calendarul Gregorian însă, echinocțiul, ca fenomen astronomic, se petrece cu două săptămâni mai devreme, adică pe 21 martie (17 martie pe calendarul vechi).

În anul 1965 au fost ridicate anatemele, adică blestemele dintre Biserica Catolică și majoritatea Bisericilor Ortodoxe. Inclusiv Biserica Ortodoxă Română, prin conducerea ei de atunci, a aderat la acest demers. Despărțirea celor două Biserici, adică schisma, a rămas în vigoare. Cu toate că anatema a fost ridicată, Paștele a continuat să fie sărbătorit la date diferite, Bisericile Ortodoxe calculându-l după calendarul Iulian, iar cea Catolică după calendarul Gregorian.

Biserica Catolică ar putea, printr-un edict al Papei, să sărbătorească Paștele la aceeași dată ca Biserica Ortodoxă. În cest caz însă, Paștele nu ar mai fi calculat după fenomenul astronomic al echinocțiului de la 21 martie, așa cum prevede sinodul ecumenic de la Niceea din 625, care a fixat data.

Biserica Ortodoxă, dacă ar ceda ea, ar putea să calculeze data Paștelui, după calendarul gregorian, la fel precum catolicii și, atunci, toată lumea creștină l-ar sărbători odată. Însă, problema este aceea că Lumina Sfântă de la Ierusalim, de la Sfântul Mormânt s-ar putea să vină tot după data veche a Paștelui. S-ar putea. Nu ai cum să știi sigur. Și, atunci, sărbătorirea Paștelui, după data reală a fenomenului astronomic, ar fi într-un fel invalidată. Nu numai atât, Lumina Sfântă venind la altă dată decât data Paștelui, ar invalida chiar decizia Sinodului de la Niceea, despre care se spune că nu poate greși. Așadar e în joc veridicitatea deciziilor Bisericii, odată cu Biserica însăși. Chiar dacă cele două Biserici ar dori să unifice data Paștelui, treaba nu e deloc simplă.

Am văzut că se face o confuzie regretabilă. Multă lumea asimilează problema unificării datei Paștelui cu unificarea celor două Biserici Surori, așa cum au fost numite de Patriarhul de Constantinopol, atunci când s-a ridicat anatema în 1965. Cele două „Unificări” nu au însă nici o legătură una cu altă.

Concluzia mea: Data Paștelui a fost stabilită de către oameni. Nu de către Dumnezeu. Oamenii greșesc adesea și de multe ori, în loc să se smerească în fața lui Dumnezeu pentru că, încă odată, și-au depășit limitele, ei caută ca Dumnezeu să le justifice (teologic) greșelile. E o mândrie luciferică. Discuțiile din jurul datei Paștelui consumă prea multă energie, inutil. Noi, creștinii, sărbătorim la Paște, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Nu data Paștelui. Învierea a avut loc atunci când a avut loc. Oamenii, în nemernicia lor, nu au reținut data exactă. Dar, nu trebuie să transferăm ură față de frații noștri creștini și față de Biserica cealaltă, în discuțiile despre data Paștelui, ca și când asta ar legitima mai mult o Biserică sau alta.

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›

Cerând îngăduință și iertare pentru îndrăzneala mea de la preoții și teologii care își vor arunca ochii pe aceste câteva rânduri, mă grăbesc să vă spun câteva cuvinte alături de sincerele mele urări de „Sărbători fericite” acum, în chiar noaptea nașterii Domnului (care, trebui să o spun pentru cei mai puțin obișnuiți cu tipicul bisericesc, a început odată cu vecernia din seara asta, adică de pe la ora 18.00).

Știu, cei mai norocoși și mai fericiți dintre dvs., cei care încă aveți o familie, rude sau prieteni în preajmă, sunteți chiar acum în procesul amplu de oferire de cadouri și atenții. Și bine faceți! Așa trebuie să facem, ba de fapt, ar trebui să o facem nu doar pentru cei apropiați, ci și pentru vecini sau mai puțini apropiați, ba și pentru străini sau chiar și dușmani, pentru orice om sau ființă aflată în nevoie.

Căci este momentul cadourilor, repetând și comemorând în acest fel nu doar gestul magilor, cei trei crai de la răsărit care scris este că au adus daruri de aur, smirnă și tămâie unui prunc născut acum vreo două mii de ani în Betleemul Iudeii, ci încercând să imităm și să întoarcem marele dar primit de fiecare în parte de la Tatăl nostru, Tatăl fiecăruia dintre noi: înomenirea lui Dumnezeu!

Nașterea pruncului Iisus, căci doar despre El e vorba în perioada asta, naștere despre care vorbim, colindăm și cântăm în fiecare an, nu este „doar” întruparea, sau mai corect spus înomenirea lui Dumnezeu - și acum aceste rânduri vor deveni mai îndrăznețe sau chiar șocante pentru unii - ci prilejul îndumnezeirii omului, ba chiar a întregii firi!

Deși poate să pară șocant, așa cum v-am avertizat, de Crăciun, sărbătorirea Nașterii Domnului, este vorba aproape exclusiv despre ÎnDumnezeirea Omului, fapt confirmat și întărit de bogată imnografie din slujbele ortodoxe din aceste zile, cântări pe care trebuie să le ascultați (de preferat chiar la biserică, mâine, la slujbă!) pentru a înțelege mai bine acest lucru. În stihira „Vitleeme, gătește-te” se spune că explicit „… Adevărul a venit, umbra a trecut și Dumnezeu oamenilor din fecioară S-a arătat, Cel ce a luat chip precum suntem noi și a ÎNDUMNEZEIT TRUPUL. Pentru această Adam se înnoiește împreună cu Eva strigând „Pe Pământ bunăvoirea s-a arătat, ca să mântuiască neamul nostru!””

Să repetăm: „… Cel ce a luat chip precum suntem noi și a îndumnezeit trupul …”! Iar aceasta nu este o simplă „licență” poetică, fapt confirmat de unele, de foarte multe scrieri ale sfinților părinți (despre care sincer nu știu de ce nu se vorbește mai des în predicile preoților din bisericile noastre)!

Unul din acești sfinți părinți care s-a aplecat cu osebire asupra principalului scop, a finalității însăși, al creștinismului, a fost Maxim Mărturistorul, cel care în scrierea sa „Viața Preasfintei Fecioare” spune că „Dumnezeu urmărește cu voie statornică îndumnezeirea tuturor oamenilor”: „Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea să lucreze pururea și în toți taina întrupării Sale.”

Într-o altă lucrare, „Răspunsuri către Talasie”, Sfântul Maxim îl numește pe Hristos „Doritorul mânturirii tuturor oamenilor, Care flămânzește după îndumnezeirea lor.”, într-un comentariu la Epistola a II-a a sf. Ap. Petru 1, 4 spunând explicit „Căci pentru asta ne-a și făcut, că „să ne facem părtași dumnezeiștii firi” (2 Petru 1, 4) și ai veșniciei Lui și să ne arătăm asemenea Lui prin îndumnezeirea cea după har, pentru care este toată existența și durata celor ce sunt și aducerea la ființă a celor ce nu sunt”.

Moment când iarăși îmi vine în minte o cântare din slujba Nașterii Domnului - „Ce te minunezi Marie” (glasul IV), teologie de cel mai înalt nivel cântată la orice strană din orice biserică de la orice colț de strană chiar pe 25 decembrie, în fiecare 25 decembrie:

„Hristos se naște, slăviți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă, cântați Domnului tot pământul, și cu veselie, lăudați-l ,noroade, că S-a preaslăvit!

„Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, carele era cu totul întru stricăciune, căzăzând din viața cea dumnezeiască iarăși îl înnoiește, înțeleptul Ziditor, că s-a preaslăvit!

„Văzând ziditorul pe om pierind, pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, carele era cu totul întru stricăciune, căzând din viața cea dumnezeiască, iarăși îl înnoiește, Înțeleptul ziditor că S-a preaslăvit!

„Văzând ziditorul pe om pierind, pe cel ce l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile S-a pogorât, și pe acesta din dumnezeiască Fecioară tot îl înființează, cu adevărat întrupând-Se, că S-a preaslăvit!”

„Înțelepciunea, Cuvântul și Puterea, Fiul Tatălui și strălucirea, Hristos Dumnezeu, tăinuind-Se de puterile cele mai presus de lume și de cele de pe Pământ, și întrupând-Se ne-a înnoit pre noi, că S-a preaslăvit!”

Și iar mă întorc la Sfântul Maxim care spune că îndumnezeirea omului (și a întregii firi) a fost planul lui Dumnezeu „înainte de toți vecii”, plan în care era prevăzut „să se unească El însuși, fără schimbare, cu firea oamenilor prin unirea adevărată într-un ipostas, și să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a știut, IAR PE OM SĂ-L FACĂ DUMNEZEU PRIN UNIRE CU SINE.” (!!!)

Ăsta este darul pe care l-am primit cu toții azi: ÎNDUMNEZEIREA, „unirea hotarului și a nehotărniciei, a măsurii și a nemăsuratului, a marginii și a nemărgnirii, a Creatorului și a creaturii , a stabilității și a mișcării”! Este un dar dat deci nu doar omului, ci întregii creaturi, creatură pe care omul, în calitate locțiitor al lui Dumnezeu în creație, o poate mântui și îndumnezei prin propria îndumnezeire, Sf Maxim spunând că „Taina Cinzecimii este deci unirea nemijlocită a celor providențiali cu Providența, adică unirea firii cu Cuvântul, prin lucrarea providenței, unire în care nu se mai arată nici timp, nici devenire”. Peste foarte multe sute de ani și Vasile Lovinescu ne spunea și el despre responsabilitatea noastră față de „ambianță”, cea pe care avem datoria să o mântuim prin contemplarea ei atentă și calmă în fiecare din peregrinările noastre.

Desigur, acest dar, îndumnezeirea, e un dar condiționat de prealabila mântuire a omului, mântuire pe care virtual am obținut-o odată cu sfântul botez, moment în care ne-am și lepădat de Satana și ne-am unit cu Hristos, ne-am îmbrăcat în Hristos, murind cu El pe cruce și înviind cu El a treia zi din groapă… Virtual! Dar o virtualitate reală, efectivă prin credință!

Mântuirea, condiția prealabilă, necesară dar nu suficientă a îndumnezeirii, o facem efectiv prin asemănarea, prin imitarea Domnului, imitare ce ar trebui să fie cotidiană, în fiecare oră și în fiecare secundă: ar trebui să fim smeriți ca El și să putem accepta ca, deși Dumnezeu al dumnezeilor și Domn al domnilor fiind, să ne naștem pribegi, în sărăcie, într-o iesle, să trăim pribegi și săraci, să fim batjocoriți, și umiliți, și bătuți fără să crâcnim, să fim darnici ca El, vindecând și înviind morții neamului omenesc care te va judeca strâmb și te va ucide, iertător ca El, iertând până și pe criminalii tăi spunând, „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!”, și mai ales iubitor ca El, urmând „porunca nouă” pe care ne-a dat-o: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin această vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Adică să fim oricând gata să ne dăm viața pentru aproapele, pentru aproapele ăla care ne hulește, ne trădează, ne bate, ne ucide fizic sau sufletește…

„Doar atât” avem de făcut! În rest, El a rezolvat totul pentru noi: suntem dumnezei - dacă vrem!, căci El a spus:

„Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr.

Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17: 19-24).

„Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Ioan 1: 12, 13)

De aceea și Apostolul Pavel spune “Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.

Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!

Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos." (Galateni 4)

Multe ar mai fi de spus, dar răbdarea voastră știu că are limite, și, în plus, vă las să descoperiți restul, totul chiar, ascultând (sau chiar cântând) cântările de la utrenia și liturghia Nașterii Domnului, unele dintre cele mai frumoase din tot anul bisericesc.

Vă las să vedeți și să spuneți „Taină străină văd și preaslăvită…” cântând troparul Nașterii:

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ție!”

Și nu uitați: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat!”

Fiți iubitori, darnici, smeriți și grabnic iertători!

Sărbători fericite, dumnezei dumneavoastră!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Pagina textului și comentariile ›