24 februarie 2013

Duminica la liturghie

Duminică fiind, și pentru că unii dintre noi (mai) au bunul obicei de a merge la liturghie, o să aduc în discuție o dilemă care pentru orice credincios nu este lipsită de importanță și care ar fi trebuit demult tranșată printr-o Decizie a Sfântului Sinod (care ar trebui să se aplece mai mult asupra întemeierii templului lui Dumnezeu în inima credincioșilor decât asupra zidirii de biserici și catedrale megalomanice, care sunt oricum străine spiritului ortodxiei românești):

care este formularea corectă din rugăciunea Domnească "Tatăl nostru" - "pâinea noastră cea de toată zilele" sau "pâinea noastră cea spre ființă"?

Problema este cauzată în primul rând de faptul cu creștinismul nu are o "limbă sacră", limba revelației, ebraica - în care s-a exprimat Domnul Iisus nefiind aceeași cu limba în care au fost scrise Evangheliile (greaca veche - Septuaginta și latina - Vulgata), iar limba evangheliilor după care noi facem azi toate actele de credință - lecturi, rugăciuni sau servicii religioase, respectiv limba română fiind dintr-o anumită perspectivă, o limbă de "mâna a doua", textul revelației fiind trecut deja prin două traduceri succesive (din ebraică în greacă sau latină, și din acestea apoi fiind tradus în Română).

Având în vedere această situație cu totul particulară a Creștinismului printre tradițiile abrahamice surori (mosaismul având ca limbă sacră ebraica, iar islamul araba, textele sacre neputând fi modificate nici măcar cu o virgulă față de varianta originară), pentr a găsi răspunsul la problema legată de traducerea versetului din rugăciunea "Tatăl nostru" va trebui să ne întoarcem la varianta originară, primară a textului evangheliei unde vedem că atât Sf Ap. Matei (IV, 4) cât și Sf Ap Luca (IV, 4) folosesc expresia « ton arton hēmōn ton epiousion » (τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον) unde cheia o găsim în traducerea cuvântului "epiousion" - ἐπιούσιον.

"Epiousion" este cuvântul care este tradus de obicei prin "cea de toată zilele", asta deși nu are o traducere directă, un echivalent în limba română. În istoria creștinismului această expresie a găsit mai multe traduceri: "pâinea noastră cea de toate zilele" - unde accentul se pune pe cererea făcută către Dumnezeu de a ne da mijloacele supraviețuirii fizice, "pâinea noastră cea de mâine" - în care accentul se pune pe nevoile noastre viitoare decât pe cele prezente, iar o atreia variantă a traducerii ar fi "pâinea noastră cea spre ființă" (poate ar fi mai corect să se transcrie "spre Ființă") - unde accentul se pune pe caracterul de hrană spirituală.

Această ambiguitate a traducerii termenului "epiousion" - ἐπιούσιον vine din faptul că acest cuvânt este cu totul special chiar în limba greacă, nefiind întâlnit în nicio altă creație literară anterioară Septuagintei, (fiind deci ceea ce se numește un hapax, în DEX - HÁPAX LEGÓMENON s.n. (Liv.) Cuvânt care apare într-un singur loc (în literatură sau într-un text). ♦ Lucru spus o singură dată. [Pl.hapax legomena. / < fr., gr. hapax legomenon]), fapt care împiedică să fie stabilit înelesul acestui cuvânt prin raportări și comparații cu alte texte în care ar fi fost întâlnit, acest termen fiind în mod evident "inventat" sau mai degrabă "inspirat" sau "revelat" celor doi evangheliști.

Acesta este motivul pentru care suntem obligați să apelăm la o traducere literală stricto sensu a cuvântului "epiousion" - ἐπιούσιον.

Or, dacă vom ține cont de traducerea strict literală a cuvântului "epiousion" - ἐπιούσιον, suntem obligați să constatăm că acesta trebuie tradus cu supra-esențială (catolicii traducând-o cu supra substanțială - în latină, în Vulgata regăsindu-l în varianta supersubstantialem). Astfel, cuvânyul sau prefixul epi - ἐπι semnifică supra, deasupra, fiind întâlnit de peste 300 de ori evanghelii, iar cuvântul ousion - semnifică esență, esențial, ousia - οὐσία fiind în Greacă veche un substantiv bazat pe femininul participiului prezent al verbului a fi εἶναι, termen care este folosit în creștinism pentru a numi în mod special Esența Sfintei Treimi - "Dumnezeirea", elementul comun ce leagă cele trei Persoane Divine - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în mod indisolubil într-una și singură Dumnezeire (motiv pentru care un mare teolog rus al secoului XX V. Losski numea sf. Treime - UniTreime). Ousiios mai este tradus și prin substanță sau natură, la conciliul de la Niceea (325 d.Chr) fiind utilizat înlăuntrul termenului homoousios - homos - aceeași, oussios - natură, esență, fiind tradus în latină cu "consubstantialis", iar în română - "de o ființă" (termen pe care îl găsim în crez "și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…) Cel de o ființă cu Tatăl").

Toate acestea ne duc la concluzia că traducerea firească a cuvântului ousia în Română ar fi cuvântul Ființă, fapt de natură a ne contura răspunsul întrebării noastre înițiale: traducerea corectă al celui 7 verset din Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru este "Pâinea noastră cea spre Ființă" și nu "pâinea noastră cea de toate zilele", grecescul epi fiind tradus în această variantă cu românescul "spre" ca tendință în locul obișnuitului "supra", și deci sensul originar al rugăciunii este o cerere a hranei care conduce la Ființă, la Esență, la Dumnezeire, și deci se referă la împărtășanie și nu la pâinea obișnuită de fiecare zi, variantă confirmată și de către Origen în cartea sa "Despre Rugăciune" în capitolul 18.

Această perspectivă este confirmată și de către Rene Guenon care într-o notă dintr-unul din articolele sale - La cité des Saules tranșează această problemă într-o manieră fără echivoc: " la nourriture symbolise la connaissance, la première étant assimilée corporellement par l’être comme la seconde l’est intellectuellement (cf. L’Homme et son devenir selon le Vêdânta, ch. IX). Cette signification se rattache d’ailleurs immédiatement à celle que nous avons déjà indiquée : en effet, c’est la connaissance traditionnelle (entendue au sens de connaissance effective et non pas simplement théorique) qui est la véritable « nourriture d’immortalité », ou, suivant l’expression évangélique, le « pain descendu du Ciel » (Saint Jean, VI), car « l’homme ne vit pas seulement de pain (terrestre), mais de toute parole qui sort de la bouche de Dieu » (Saint Matthieu, IV, 4 ; Saint Luc, IV, 4), c’est-à-dire, d’une façon générale, qui émane d’une origine « supra-humaine ». - Signalons à ce propos que l’expression ton arton ton epiousion, dans le texte grec du Pater, ne signifie nullement « le pain quotidien », comme on a l’habitude de la traduire, mais bien littéralement « le pain supraessentiel » (et non « suprasubstantiel » comme le disent certains, du fait de la confusion sur le sens du terme ousia que nous avons indiquée dans Le Règne de la Quantité et les Signes des Temps, ch. Ier), ou « supracéleste » și l’on entend le Ciel au sens extrême-oriental, c’est-à-dire procédant du Principe même et donnant par conséquent à l’homme le moyen de se mettre en communication avec celui-ci."

Ieșind deci de sub umbrele înșelătoare ale ambiguității să spunem deci cu convingere și cu credință "Pâinea noastră cea spre Fiintă Dă-ne-o nouă azi" cu așteptarea momentului în care prin și în rugăciune și euharistie vom fi una cu Tatăl și cu Fiul prin Sfântul Duh, după cuvânul Domnului: "Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime" (Ioan XVII, 22). Amin!

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Temă: Despre cele veșnice · Subtemă: Despre Biserică, în cetate