24 decembrie 2012

Creștinism și iudaism: continuitatea

Acum, în ajunul Nașterii Domnului este momentul prielnic să aruncăm o scurtă privire asupra relației extrem de complexe între Creștinism - noua tradiție apărută ca efect a Nașterii Pruncului Iisus în Betleem și tradiția mamă - iudaismul din perspectiva evenimentului pe care-l analizăm, acesta fiind momentul în care suntem obligați să căutăm să înțelegem elementele de continuitate ale celor două tradiții.

Trebuie spus că tradiția creștină vine ca o continuare firească dar particularizată a iudasimului, fapt confirmat prin însăși cuvintele Domnului Iisus: “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17)”. Acest fapt a făcut ca în această perioadă în chiar sânul bisericii să fie prezente două curente de opinie care au fost aparent într-o ireconciliabilă opoziție, dar al căror rezultat îl putem vedea în elemente simbolice vizibile până în zilele noastre, chiar dacă nu pe deplin conștientizate. Pe de o parte s-a manifestat un curent puternic iudeo-creștin, ce însă după începerea războiului romano-iudeu din 66 și distrugerea Templului din 70 s-a retras din Ierusalim și a devenit marginală până la dispariția sa totală în cursul secoleor II și III, iar pe de altă parte un curent care a împins creștinismul timpuriu să nu rămână o comunitate religioasă iudaică închisă, ci avea să se deschidă în special către occident, zonă care de altfel i-a fost destinată și în care va opera în special apostolul Pavel - “apostolul neamurilor” și de unde, așa cum vom vedea în altă parte, va îngloba în mod firesc obiceiuri și elemente doctrinare precreștine, toate fiind însă structurate pe o perspectivă în mod fundamental abrahamică.

Pe de altă parte, în primul veac creștin, biserica primară creștină a rămas profund ancorată în realitățile abrahamice, fiind rezultatul mesianismului specific unor medii iudaice, cum era partida fariseilor, mesianism puternic combătut de alte partide prezente în Sinedriu cum erau cele ale marilor preoți și al saducheilor.

Acest curent iudeo-creștin, primul în ordine cronologică, al cărui ilustru conducător a fost primul episcop al Ierusalimului (instituit de Însuși Domnul Iisus), nimeni altul decât Iacov, “fratele Domnului” (acesta fiind însuși autorul liturghiei creștine a cărei variantă “scurtată” o putem regăsi în Biserica ortodoxă până în zilele noastre prin liturghiile Sfântului Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur) a exercitat o înfluență dominantă în timpul primelor decenii ale Bisericii și i-a avut ca stâlpi pe apostolii Petru și Ioan, aceștia “aparținând grupului celor ce înțelegeau să renunțe într-o măsură cât mai mică cu putință la iudaismul autentic” (P. Braun). Biserica din Ierusalim prezenta caracterele unui creștinism rabinic, al căror elemente se regăsesc atât în scrierile Noului Testament cât și în Liturghia ce se practică până în zilele noastre în Biserica Ortodoxă, “multe precepte morale sau formule liturgice al căror ecou îl regăsim în evanghelii, fiind în prelungirea iudaismului rabinic”50. Astfel, primii creștini au continuat să participe la viața religioasă a propriului popor (copii erau circumciși, se practică sabatul, creștinii din ierusalim practicau rugăciunea zilnică la Marele Templu), fiind priviți de către poporul de rând ca niște “iudei plini de râvnă”, constituind totuși un “grup distinct în sânul poporului lui Israel”, fiind numiți “oamenii căii” - ceea ce ar putea fi privit dintr-o perspectivă exoterică ca membri ai unei secte, însă, în realitate, din perspectivă ezoterică, erau adepți ai unei “școli”, al unui lanț inițiatic - inițiați, în zilele noastre exact aceeași formulă desemnând sufiții ce fac parte dintr-un turuqh, adică inițiații musulmani ce fac parte dintr-un grup inițiatic. La acești “oameni ai căii” nu a fost vorba în niciun moment de o convertire ci doar de a vedea și de a recunoaște Adevărul, faptul că profețiile referitoare la “sfârșitul timpurilor”51 se împliniseră, iar Domnul Iisus era “Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut și nu făcut” ce a venit în și prin Om.

Multe sunt elementele care atestă continuitatea dintre creștinismul astfel cum ne-a fost transmis până la noi și rădăcina sa abrahamică, și în cele ce urmează vom încerca să arătăm care sunt elementele de continuitate legate de momentul pe care îl

Acest fapt este confirmat în mod explicit de către Biserică prin celebrarea intrării pruncului Iisus în Templu, ca ultimă celebrare a nașterii Domnului.

Dacă pregătirea pentru Nașterea Domnului (respectiv postul Crăciunului) începe cu 40 de zile înainte de marea sărbătoare, și este marcată de o sărbătoare precum Intrarea Maicii Domnului în Templu, finalitatea Nașterii și Arătării Domnului o vedem tot la 40 de zile de la eveniment, în mod firesc, tot printr-o intrare în Templu, căci acest templu este în același timp intreaga creație dar și inima omului însuși. De data asta intrarea în Templu nu este a Fecioarei ci a însuși Pruncului Iisus, iar dacă în cazul Sfintei Fecioare intrarea acesteia a fost o pregătire pentru primirea înlăuntrul Său a Cuvântului, iată că intrarea Domnului în templu, a Cuvântului în trup, a avut ca efect Eliberarea, Înălțarea celui ce îl primește în mod conștient și voluntar. Să detaliem puțin și contextul legal și istoric.

După “Legea Veche”, la 40 zile de la naștere și 30 zile de la tăierea împrejur, noul născut și în special orice intâi născut de parte bărbătească era dus la Templu să fie închinat lui Dumnezeu în amintirea pruncilor israeliti salvați de la moarte, prin sângele mielului pascal (Ieșirea 11 și 13). Cu același prilej se făcea și curățirea mamei prin intermediul unor jertfe, curățire în urma căreia mama, fiindu-i interzis accesul în templu timp de 6 săptămâni după naștere, putea să reintre în templu (sic!).

“Cel vechi de zile52, carele legea de demult în Sinai a dat lui Moisí, astăzi prunc s’a văzut. Și dupre lege ca un făcător al legii, legea plinind, în biserică s’a adus și bătrânului s’a dat”

Astfel, așa cum este subliniat în scrierile bisericești, Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare a împlinirii legii vechi53 sub dublul aspect al acestei noțiuni: respectarea și supunerea față de această - având în vedere faptul că sunt îndeplinite toate prescripțiile acesteia, dar și desăvârșind Legea - prin faptul că este arătată și finalitatea acesteia: Eliberarea, trecându-se de la interpretarea literară și normativă a Legii (unde Eliberarea era văzută ca ieșirea din robie a poporului sfânt), la interpretarea “în Duh și Adevăr”, unde Eliberarea a fost cel dintâi văzută de către bătrânul Simeon sub aspectul său de Îndumnezeire, așa cum reiese din Evanghelia lui Luca (cap. II):

Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace,

30. Că ochii mei văzură mântuirea Ta,

31. Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,

Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.

Eliberarea lui Simeon nu a fost una materială, o ieșire de aici dincolo, așa cum era obișnuit să fie înțeleasă literal de marea majoritate izraelită, și nici o eliberare din viață, așa cum este îndeobște interpretată în zilele noastre, ci o “slobozire în pace”, o slobozire cumva - o eliberare în Pace, în Salem, care este o stare. Mai mult, această eliberare nu avea loc cândva în trecut (de sub stăpânirea Egiptului) sau în viitor (de sub așteptata eliberare de sub stăpânirea romană, sau de sub chinul unei vieți (prea) îndelungate), ci ACUM, în eternul prezent al Clipei, al Păcii:

“Acum Dumnezeu cel curat ca un prunc sfânt, deschizând pântecele celei Curate, luiși insuși ca un Dumnezeu se aduce, de blestemul legii slobozindu-ne și luminând sufetele noastre.”

Faptul că Simeon a căpătat “acum” slobozirea, o Eliberare instantanee, ne este certificat de faptul că în această stare, din acest prezent supratemporal, ochii lui au fost în măsură să vadă “mântuirea Ta pe care Ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor”, mântuire care dacă pentru el venise prin vederea directă a pruncului, pentru restul popoarelor a putut fi văzută doar printr-o vedere profetică a unei realități ce avea să prindă formă peste zeci, dacă nu sute de ani, așa cum a fost și vederea “sabiei” care avea să treacă prin sufletul Mariei peste 33 de ani.

Împlinirea legii iată că nu a fost doar desăvârșirea legii celei vechi ci este și cheia legii celei noi, căci vederea lui Iisus are ca scop și urmare imediată eliberarea noastră imediată, numai din această stare adeptul putând să facă toate cele amintite de Marcu:

“17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, 18. Șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși.”

Despre aceștia apostolul Pavel Spune că “s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt, Și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor”

Nu întâmplător tot cu prilejul întâmpinării Domnului în ritul ortodox se citește la liturghie un fragment din capitolul 7 al Epistolei către Evrei a sfântului Apostol Pavel în care se vorbește despre schimbarea preoției Levițior cu cea “după rânduiala lui Melchisedec”. Acest Melchisedec, despre care vom vorbi cu altă ocazie, este fără îndoială unul dintre cele mai misterioase personaje ale Vechiului și Noului testament despre care Pavel spunea că este (Ev. 7,3) “Fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.”

Toate acestea nu pot fi înțelese într’Adevăr decât dacă vor fi privite din perspectiva tradiției celor care au fost contemporani Domnului. Mai întâi iată cum proorocul Daniel (7, 13-14) proorocea venirea noului avatar:

Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de zile, și a fost dus în fața Lui. („Am privit în vedenia de noapte și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și ca Cel vechi de zile a stat și cei de față au stat în fața Lui“ varianta Septuaginta, mai puțin exactă)

14. Și Lui I s-a dat stăpânirea, slava și împărăția, și toate popoarele, neamurile și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.”

Mai întâi, analizând denumirile “personajelor” din proorocie observăm că acestea sunt de fapt idiomatice, “adică reprezintă o formulare specifică aramaizantă (originalul din Vechiul Testament este aici scris în arameică). „Fiul Omului“ - bar enaș ar însemna la modul general un bărbat, eventual în floarea vârstei,” dar, așa cum vom vedea nu se va putea în niciun chip traduce doar cu sensul de „bărbat“, „om“, „cineva“, așa cum susțin unii teologi contemporani, iar „Cel vechi de zile“ (atiq yomin) nu desemnează nicidecum un simplu „bătrân“.

Cele 2 noțiuni trebuiesc luate în sensul strict iudaic pentru a putea fi înțelese, orice altă “adaptare” conform concepțiilor teologilor creștini contemporani fiind doar primul pas spre o interpretare eronată.

Mai întâi, pentru a înțelege Cine este „Fiul Omului“ (bar enaș), va trebui să știm că acest Om este din perspectiva înțelepciunii iudaice întreg Univesul și tot ceea ce îl depășește pe acesta, fiind descris de Zohar:

“La început, înaintea creării oricărei forme, El (Dumnezeu) fără chip și fără asemănare … Dar după ce a făcut Forma (supra-formală și prototipică) Omului ceresc, ea i-a servit drept car (suport al imanenței) în care El a coborât (din Trabscendența Sa suprainteligibilă) pentru a fi cunoscut.”

Cu alte cuvinte El - Dumnezeul este Dumnezeirea, Esența Divină, pe când Om-ul este Dumnezeu în Act, ce depășește chiar și Ființa, esența Omului fiind Ain - Absolutul, iar, Forma sau Figura sa fiind Ehyeh, Ființa. Acest Om este eternul Unu, fiind Unitatea sephiroturilor și purtând în iudaism numele de Metatron, Omul imanent și Universal sau Macro Anthropos, sau “micul IHVH”, manifestarea universală a “Marelui IHVH”. Acest Metatron mai este numit și “Prinț al Feței” Divine fiind Marele Mediator Universal și “forma” supra-formală din care izvorăsc formele tuturor lucrurilor create. Oare Nu din această perspectivă Evanghelistul Ioan, care după cum am văzut era un iudeu riguros, scria la începutul evangheliei sale: “Toate prin El s-au făcu; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”

Astfel, „Fiul Omului“ (bar enaș) îl găsim în tradiția iudaică (păstrată în kabbala) ca fiind “imagine - eikon - a omului perfect și arhetip al lumii”, pogorâre a lui Metatron, ce aduce pentru creștini o efectivizare prin Persoana Domnului Iisus a posibilității ce a fost date omului să se transforme în Om Universal (supraindividual), posibilitate care în iudaism a fost confirmată de “ridicarea lui Enoh la cer, unde el devine Metatron”. Acesta este motivul pentru care Domnul Iisus spune “Eu sunt poarta”, unirea omului cu Divinul fiind posibilă doar ”prin intermediul mijlocirii “Prezenței Reale, fiind înfățișată metodic, când ca o “Coborâre” a Divinului în ființa umană, când ca o Ascensiune către cel Prea Înalt - El Elion”, în oricare dintre aceste două căi “inițiatul trebuind însă să “coboare” în străfundurile inimii sale”.

Doar din această perspectivă abrahamică putem înțelege de ce Apostolul Pavel scrie (Col 1 15-17):

“15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.

16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El.

El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate.”

În același timp găsim o descriere aproape identică a Fiului Omului într-un tratat gnostic copt: “El cunoaște (în sine) aceste universuri, pe universuri le contemplă în sine. De necuprins este el, în vreme ce el conține toate universurile avându-le în sine. (…) Acesta este cel în care toate universurile se mișcă fără încetare; el le dă formă în sine însuși”54, concepție pe care o regăsim și în Fapte 17, 28 “Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem”, fapt ce i-a făcut pe cercetători iudei să aprecieze că “la baza textului creștin se află o noțiune macroantropică ebraică din perioada precreștină”55. Acest fapt, l-a determinat pe Moshe Idel ca, interpretând noțiunea de Fiu al Omului dar și a versetului din Col. 1, 19

“Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea.”

să ajungă la concluzia că “Christos nu este aici numai util în actul Creației, imagine a Creatorului și scop Creației (“pentru El”), dar el cuprinde în sine atât imaginea Creatorului, cât și Creația, fiind formă a lui Dumnezeu56, “corpul lui cosmic întreaga lume și s-a identificat cu pleroma”, cum scrie Stroumsa”57. Toate acestea îl determină pe Moshe Idel să concluzioneze “concepția potrivit căreia lumea era concentrată într-o formă antropomorfică - Adam în Midraș avkir, Christos în epistola lui Pavel, “omul” în tratatul copt, - constituie după părerea mea, o versiune diferită de binecunoscuta concepție macroantropică: anthropos nu se identifică cu structura cosmică, ci este recipientul care, chiar dacă corespunde parțial unei părți din univers, depășește această parte nu numai din pricina rangului său excepțional, dar și din pricina aspectului său”58

Și, după ce am citat din mai multe lucrări specifice spiritualității ebraice (Zoharul, Talmudul), precum și din autori contemporani cum sunt Moshe Idel, Leo Schaya, Ghershom Scholem etc, nimic nu ar putea contura mai bine o perspectivă largă abrahamică asupra Domnului Iisus în micul nostru studiu decât perspectiva unui inițiat musulman care spune că: “Ființa christică fiind în fond una dintre formulele după care poate fi înțeleasă constituția Omului Universal, această formulă poate fi găsită într-un anume fel în orice Teofanie antropomorfică. Astfel, când se spune că Adam sintetic al originilor a fost făcut după “imaginea” lui Dumnezeu și de asemenea întru “asemănare” cu El, această dublă relație analogică a Omului Universal cu Dumnezeu poate fi raportată la cele două naturi: “imaginea” corespunde “naturii umane” iar “asemănarea” corespunde “naturii divine”” vorbind în același timp de același “rol” de mijlocitor, de poartă a Domnului Iisus, vorbind de o “funcțiune de “transformare” în sensul “trecerii dincolo de formă”.

Revenind la proorocia lui Daniel, trebuie spus că în ceea ce privește cel de-al doile termen, Cel vechi de zile - Atik Yomin, este aspectul interior al Sephirei Kether și este aspectul interior al Creatorului, Arikh Anpin (Marea Față - formată din Sephirele Kether - Hokhmach - Binah), este Dumnezeu Esență de care vorbeam mai sus. Cuvântul Atik înseamnă literalmente “bătrânul”, indicând calitatea sa primordială, sau distanța, indicând faptul că este îndepărtat de Creație și celelalte Sefiroturi. Însă Atik are aceeași rădăcină ca și mă’atik care înseamnă copie, replică, căci Divinitatea a voit să creeze ceea ce este ascuns în Atik în fiecare lume, potrivit nivelului acesteia. Astfel, dacă Arich Anpin este voința lui Dumnezeu de a creea, Atik este motivul pentru care toate lumile au fost create deodată, de la început, motiv pentru care mai este și numit hata’aguim Mekor - izvorul tuturor bunătăților divine. Dacă ne este permis să sintetizăm într-o singură expresie mai puțin străină nouă, Cel vechi de zile - Atik Yomin este un alt aspect al Ein Sof din Kabbala, Dumnezeirea, Gottheit-ul lui Meister Eckhart, Essentia scolasticilor.

Acum, având în vedere cele de mai sus o să încercăm să recitim proorocia lui Daniel, versetul 13 din capitolul 7 sunând astfel:

“Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Iisus (Fiul Omului sau Adam Kadmon) și El a înaintat până la Dumnezeire (Cel vechi de zile),

și a fost dus în fața Lui.”

Insondabilă taină a Divinității… Vom aminti doar că potrivit Kabbalei singura proximitate a Marii Fețe (Arikh Anpin - aspect pur transcendent al Divinității) este Mică Față (Zeir Anpin), prin intermediul căreia Divinitatea se învăluie și prin intermediul căreia Aceasta se arată, căci finitul nu ar putea suporta contactul imediat cu Supremul… Această Mică Față, care desemnează cele șase sefiroturi active ale construcției, se manifestă prin sefira receptivă, Malkuth, aspect al Inteligenței divine numită și Shekina, care este o “oglindă” goală ce reflectă, în mod simplu tot ceea ce este sus, în Lumea Divină și jos în creație, care nu manifestă “nimic care să nu fie strict conform intențiilor Regelui divin”, fiind în același timp “Mijlocitoarea perfectă pe lângă Rege”… Dacă vom mai spune că în Kabbala “cele două Fețe divine nu sunt decât una: este singurul Dumnezeu care se contemplă pe Sine însuși, odată “fără văl” precum Arik Anpin și “prin mijocirea vălului”, apărându-și sieși și creatului ca Zeir Anpin”.

“13.Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

14.Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci.

15.Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt?

16.Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”

Iată deci cum Domnul Iisus vine să întrupeze și cele mai tainice învățături israelite, El fiind „Fiul Omului“ - Bar enaș și Zeir Anpin în același timp, motiv pentru care și cântăm:

Adevărul (aspect intrinsec al lui Bar Enaș) a venit, umbra a trecut

și Dumnezeu (Arik Anpin) oamenilor din Fecioara (Malkuth) s-a arătat,

Cel ce a luat chip precum suntem noi și a Îndumnezeit trupul

Pt această Adam se înnoiește împreună cu Eva (amândoi recreînd unitatea androginică, una fiind în Adam Kadmon) strigând,

Pe pământ Bună Voirea (Îndurarea - Hochmach) s-a arătat ca să mântuiască neamul nostru!

(va urma)

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Temă: Despre cele veșnice · Subtemă: Despre Biserică, în cetate