19 aprilie 2025

Tăcerea zilei de azi, legământ al prieteniei între Dumnezeu și om

E o tăcere cu totul specială în Sâmbăta Mare, o tăcere ca o trecere strâmtă, un barzach, între două certitudini - certitudinea morții (Domnului) și certitudinea Învierii (Domnului). Azi certitudinea este suspendată deasupra hăului ce se află între aici și dincolo, ruptură ființială pe care Avraam nu a vrut să o lase să fie trecută spre încunoștiințarea fraților nemilosvului bogat la care stătea săracul Lazăr, un hău mai mare decât cel aflat între "sânul lui Avraam" și iad, dar mai aproape de noi decât răsuflarea ce va să vină.

Această tăcere este unicul mod în care se poate exprima această tensiune a certitudinii, tensiune resimțită și de Însuși Domnul și Dumnezeul nostru înainte de Marea Trecere pe care o face chiar în Sâmbăta sâmbetelor, cum impecabil o spune troparul. Ce poți să spui în fața lacrimilor și suspinelor Domnului, cum să le explici?

Să nu uităm că „a lăcrimat Iisus” (Ioan 11: 35) și „a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine” la moartea prietenului Lui, Lazăr, fratele Martei, iar în Grădina Ghestimani, înainte de a fi dus la jucetata strâmbă ce avea să-L trimită la moartea pe cruce, "a început a Se tulbura și a Se mâhni. Și le-a zis lor: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați.” (Matei 26: 38), pentru ca altundeva să se spună „El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Și, ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui și i-a aflat adormiți de întristare.” (Luca 22: 44-45).

De ce a lăcrimat, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine Domnul la moartea prietenului Lui Lazăr, căci doar știa doar că Lazăr va învia la patru zile după moartea sa, căci scris este „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (Ioan 11: 11) și „Iisus i-a zis: Fratele tău va învia” (Ioan 11: 23)?

De ce era Iisus tulburat și mâhnit și „mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești.”, căci doar știa și că El va învia, anunțând acest lucru apostolilor Săi de nenumărate ori?

Poate pentru că moartea e o sfâșiere sacrificială chiar și în fața certitudinii Invierii, chiar și atunci când știi că Iisus a zis: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” (Ioan 11: 25, 26)

Această sfâșiere o simte și Iisus Omul, căci moartea înainte de a fi o trecere, este și o despărțire de „lucrul unic în care Dumnezeu S-a oglindit”, este dispariția de sub timp a aspectului unic al creației făcute de Iisus Domnul și Cuvântul Domnului care „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

De aceea cântările bisericești spun explicit că „Toată făptura se cutremură” la pătimire și moartea Domnului și „Toate au pătimit împreună cu tine, Cel ce ai zidit toate”, fiind o co-participare la suferință și la moarte între creatură și Creator, dar și între Creator și creatură.

Făptura toată suferă cu Domnul pentru că și Domnul suferă cu și pentru fiecare făptură în parte.

Și moare cu și pentru fiecare făptură în parte, Domnul Iisus îndumnezeind și moartea, nu doar firea omenească: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându‑le, Cel ce ești necuprins” - spune rugăciunea spusă în taină de preot la încheierea Proscomidiei, precum și la intrarea cu Cinstitele Daruri, în Sfântul Altar.

Este o formă indicibilă de identitate între Creator și creatură, între Dumnezeu și om, în care se însoțesc până la identificare în suferință și în moarte. Da, Dumnezeu a „învățat” să moară pentru ca făptură toată să învețe să învieze. De aceea și spune "Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine.

În casă Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu.” (Ioan 14: 1-3).

Și cu toate astea, rămâne tăcerea acestei zile. Rămân lacrimile, și suspinul cu duhul, și tulburarea întru Sine… căci Domnul și prietenul nostru Iisus e mort și pus în mormânt (da, Iisus ne este și prieten, nu doar Domn și Dumnezeu al nostru, căci El a spus doar: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” (Ioan 15: 15)! Cum am putea noi să renunțăm la această cinste și privilegiu de a fi PRIETENI AI DOMNULUI?).

Dacă Domnul a lăcrimat pentru prietenul său Lazăr, nu e normal să lăcrimăm și noi pentru prietenul și Domnul nostru Iisus, să lăcrimăm dincolo chiar și de certitudinea Învierii Lui? Tot așa cum tot azi e ziua când putem și trebuie să lăcrimăm pentru fiecare prieten, pentru orice om judecat strâmb, lovit, bolnav sau muribund, pentru întreaga făptură chiar ce a fost, este și va fi… pentru ca apoi să nu mai fie. Pentru ca după iar să fie, dar altfel! Tot așa cum altfel va fi și Domnul după Înviere: va mânca, se va lăsa atins… dar va și intra prin uși încuiate sau se va face nevăzut instantaneu în Emaus.

Azi Domnul și Prietenul nostru este în mormânt! Este mort. Și viu în același timp.

Așa și noi: suntem vii și, azi, suntem morți cu El în același timp.

Și vom fi morți și vom fi vii cu El în veci!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre cele veșnice · Subtemă: Despre Înviere și Sfintele Paști