Acasă › Blog

1 noiembrie 2026

DE CE ARDE EUROPA?

Europa arde. Asta e o realitate pe care nimeni nu o mai poate nega: protestele de masă din zeci de orașe mari ale Europei nu mai pot fi etichetate ca fiind niște mișcări izolate ale unor extremiști bizari și manipulați de alții. Și niciuna dintre „tezele” pe care cele două curente deja „clasice” (cel conservator sau cel globalist) încearcă să le impună în discursul public nu este confirmată de evidențe: NU, nu este vorba nici despre o revoltă a imigranților și nici despre o mișcare anarhistă susținută de „puteri străine” (evident, ei se referă la Rusia)!

Europa arde. Asta e o realitate pe care nimeni nu o mai poate nega: protestele de masă din zeci de orașe
mari ale Europei nu mai pot fi etichetate ca fiind niște mișcări izolate ale unor extremiști bizari și
manipulați de alții. Și niciuna dintre „tezele” pe care cele două curente deja „clasice” (cel conservator sau
cel globalist) încearcă să le impună în discursul public nu este confirmată de evidențe: NU, nu este vorba
nici despre o revoltă a imigranților și nici despre o mișcare anarhistă susținută de „puteri străine” (evident,
ei se referă la Rusia)!
În realitate, evidențele factuale ne vor impune concluzia irefutabilă, dacă reușim să ne dezbrăcăm de
uniforma oricăror curente politice amintite mai sus, că suntem în fața unei revolte spontane a celor mai
defavorizați membri ai societății europene. Și aici trebuie să îi amintim în primul rând pe tinerii cu un
viitor absolut incert și apoi pe angajații cu salariile minime din țările europene „civilizate”, categoriile
sociale cele mai afectate de creșterile monstruoase de prețuri aduse de măsurile economice și politicile
fiscale ale Uniunii Europene, dar și de impactul dezastruos asupra viitorului tinerilor și a forței de muncă
produs de inteligența artificială. Ambele cauze, conjugate, creează spaimă și revoltă în pături largi sociale în
Europa. Polonia… este un caz aparte, nu lipsit de orice legătură cu primele, dar având în vedere
caracteristicile specifice ale acestui protest, îl vom trata separat.
Să luăm evidențele pe rând, pentru că ele sunt publice și oricine le poate verifica.

Cine e în stradă. La 6 octombrie, Ministerul de Interne francez a numărat 266.000 de manifestanți în toată
Franța — liceeni și studenți, în marea lor majoritate, ieșiți pentru școli și burse. La 17 octombrie, ziua „vieții
scumpe”, au fost 550.000 după minister și 800.000 după sindicate; la Paris, 855 de rețineri într-o singură zi,
record absolut, dintre care o treime minori. La Bruxelles, cele două mari confederații sindicale au scos
30.000 de oameni pentru pensii și bugete sociale. La Milano, pe 17 octombrie, cortegiul împotriva „carovita”
a degenerat în ceea ce agenția ANSA a numit „guerriglia”: dintre cei 160 duși la chestură, 80% erau minori.
La Berlin, pe 10 octombrie, o mișcare fără partid a defilat sub unsprezece puncte, dintre care al doilea nu
cere bani, ci „democrație directă reală, după sistemul elvețian: poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt”. Iar
la Roma, liceenii au scris pe pânză fraza pe care niciun institut de sondaje n-ar fi putut-o formula mai bine:
„Vrem mai multe săli de clasă, nu mai multe bombe!” Vineri, 30 octombrie, strada italiană a devenit grevă
generală în peste cincizeci de orașe, cu docherii din Genova, Livorno și Trieste oprind lucrul, iar
revendicările nu mai trebuie deduse din lozinci, pentru că sindicatul le-a scris: salarii indexate la costul
vieții, TVA mai mic la alimente, „mai multe fonduri pentru sănătate, școală și servicii publice — în timp ce
cheltuielile militare cresc”. Unde sunt imigranții? Unde sunt rușii? Nicăieri. Sunt copii de șaptesprezece ani
și oameni care muncesc pe salariul minim.

Ultima oră: Elveția. În noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie, incendiul a trecut și granița pe care
nimeni nu se aștepta s-o treacă: la Zürich, în Kreis 4, câteva sute de tineri chemați pe rețele de grupuri de
extremă stângă — cu trimitere explicită la liceenii din Paris și din Milano, sub lozinca „On en a marre”
(„Ne-am săturat”) și cu un „Vive l’insurrection” scris pe apel — au ridicat baricade din scaune și trotinete,
au incendiat o mașină, au spart vitrine și au fost împrăștiați cu tunuri cu apă amestecată cu gaz
lacrimogen; pe lista lor de motive: reînarmarea, inegalitatea socială, școala, războaiele, poliția. Să fim exacți,
pentru că exactitatea ne servește: au fost câteva sute, nu sute de mii, și nu într-o țară săracă, ci în cea mai
bogată din Europa, care nici măcar nu e în Uniune. Dar tocmai asta e lecția, și e în favoarea tezei noastre:
acolo unde poporul are ultimul cuvânt la urne de patru ori pe an, strada are puține de spus — iar puținul
pe care l-a spus la Zürich e același pe care îl strigă Roma și Parisul: nu reînarmarea, ci școala. Unii văd aici
începutul unei „primăveri europene”. Eu văd, deocamdată, ceva mai simplu și mai verificabil: că discursul
oficial care refuză până și să recunoască problema — scumpirea vieții, sărăcirea celor de jos, miliardele
risipite în războaie fără sens și în sancțiuni care se întorc împotriva propriilor economii — nu mai
convinge nici măcar la Zürich.

Cine le-a scris factura. În martie 2025, Uniunea și-a proclamat „era reînarmării” și a anunțat „aproape
800 de miliarde de euro”. Puțini au citit cifra până la capăt: doar 150 de miliarde sunt bani europeni; restul
de 650 sunt „spațiu fiscal”, adică permisiunea dată fiecărui guvern să se îndatoreze în plus pentru
armament, printr-o clauză de derogare de la regulile deficitului, activată de cincisprezece state în iulie
2025. Cu alte cuvinte, banii pentru bombe se iau din aceeași coloană de buget din care, la Paris, la Roma sau
la București, ar fi venit sălile de clasă. Bruxelles-ul n-a dat bani; a decis, pentru toți, care coloană are
prioritate. Apoi energia: prețul angro al electricității în Uniune a fost în 2025 de circa 95 de dolari pe
megawatt-oră, dublu față de Statele Unite, după Agenția Internațională a Energiei; gazul rusesc prin
conductă a fost înlocuit cu gaz lichefiat american — 58% din importurile de GNL ale Uniunii, un sfert din
tot consumul ei —, iar agenția europeană de reglementare scrie ea însăși despre „dependența de o singură
țară furnizoare”. Apoi datoria: la 21 octombrie, Eurostat a publicat bilanțul lui 2025 — Franța 5,1% deficit și
115,7% datorie, Italia 136,7%, Grecia 145,4%, România 7,8% deficit; abia douăsprezece state din douăzeci și
șapte mai respectă ambele criterii de la Maastricht. Un guvern în această situație nu mai negociază cu
strada; negociază cu creditorii. Iar tânărul care vede că statul are bani pentru rachete și nu are pentru
liceul lui, și care știe că primul loc de muncă pe care l-ar fi putut ocupa e deja pe cale să fie făcut de un
algoritm, nu are nevoie de Moscova ca să înțeleagă ce i se întâmplă.

Cum au răspuns guvernele. Aici stă dovada că nu e vorba de extremiști: guverne de culori politice opuse
au răspuns în aceeași ordine. Întâi armata — cinci sute de militari la Milano, forța Sentinelle la Paris „ca
substitut al forțelor de securitate internă”. Apoi întrerupătorul — scrisoarea confidențială din 22 octombrie
prin care primul-ministru francez cerea celor patru operatori de telecomunicații să fie gata să taie accesul
la Snapchat, TikTok și Instagram „pentru câteva ore”, în weekendul unei manifestații anunțate; publicul a
aflat-o de la o redacție, nu de la guvern. Apoi legea — amendamentul depus în Senat la 26 octombrie, care
permite unei autorități administrative, fără judecător, să ceară ștergerea în o oră a conținuturilor care
„cheamă la insurecție”, termen pe care Consiliul Constituțional îl anulase în 2020 și pe care dreptul
european îl rezervă exclusiv terorismului. Apoi interdicția — la Roma, primul reflex în fața grevei a fost
interzicerea ei în transporturi; sindicatul a ignorat-o și au urmat tunurile cu apă din Torino. Iar răspunsul
politic l-a dat, la 22 octombrie, la Budva, cancelarul Germaniei: protestele „din țările noastre” ne transmit
„un mesaj clar” — „trebuie să continuăm extinderea”. Strada cere săli de clasă; guvernantul aude că
Uniunea trebuie să crească.

Polonia, cazul aparte. La Varșovia nu strada e problema, ci chiar instituția care ar trebui să arbitreze
între putere și opoziție. În noaptea de 30 spre 31 octombrie, șapte judecători aleși de Seim au intrat în
Tribunalul Constituțional cu ofițeri ai Serviciului de Protecție a Statului, printr-o poartă care dă din
Cancelaria Primului-Ministru; președintele republicii a întors avionul deasupra Spaniei și, la cinci
dimineața, a vorbit de „încălcarea ordinii constituționale”. Dosarul e vechi de unsprezece ani și are două
capete: a început cu o majoritate pro-europeană care, știind că pierde alegerile din 2015, și-a ales în grabă
judecătorii, și a continuat cu o majoritate suveranistă care i-a anulat pe toți și i-a pus pe ai ei. Legătura cu
restul Europei e însă directă: cu două zile înainte, la Krynica, liderul opoziției spusese că, dacă toate
celelalte căi de a schimba Uniunea eșuează, Polonia trebuie să fie gata să negocieze ieșirea — iar guvernul
i-a răspuns nu cu un proiect de reformă, ci cu lista vămilor. Lecția poloneză e una singură: o curte
constituțională cucerită, de oricine ar fi cucerită, nu mai apără pe nimeni de nimic. Iar o Uniune care a
deschis procedura „statului de drept” când curtea a fost cucerită de unii și a închis-o, în mai 2024,
nerezolvată, de îndată ce au venit la putere ceilalți, nu apără statul de drept: apără o tabără. Noi, românii,
știm exact cum arată asta — am trăit-o la 6 decembrie 2024.
Și ceva „pe surse”. Pe sursele mele informative externe am aflat — atenție, sub rezerva unor „suspiciuni
rezonabile”, ca să citez din procurorii la modă, întocmitori de dosare penale nasoale — niște chestii pe care
vi le expun ca atare, fără confirmare oficială, pentru că nici nu va exista vreodată una. În Polonia, treaba e
„groasă”: agenți operativi ai BND, serviciul de informații externe german, specializați în „destabilizări
urbane” și „lovituri de stat”, împreună cu mici comandouri în civil ale diviziei de operațiuni speciale KSK —
Kommando Spezialkräfte —, ar fi acționat și ar fi fost pregătite să continue; planurile ar fi fost dejucate de
poporul polonez, ieșit masiv în stradă în noaptea Tribunalului. Mai mult, „pro-ursulienii” din umbră ar fi
plănuit acțiuni destabilizatoare în mai multe țări europene, „declanșate, activate și orchestrate” pe fondul
nemulțumirilor sociale și economice reale descrise mai sus — cu ținte predilecte țările ai căror conducători
s-au opus continuării finanțării războiului din Ucraina și, mai ales, țările ai căror europarlamentari cer
tragerea concretă la răspundere a „clanului ursulian” pentru afacerile pandemice. Repet: sunt informații
„pe surse”, nu probe; nu le-am putut confirma din nicio sursă publică și e posibil să nu le confirme nimeni,
niciodată. Le consemnez pentru un singur motiv: pentru că, dacă sunt adevărate, ele explică de ce un
guvern european a intrat noaptea, cu Serviciul de Protecție a Statului, într-o curte constituțională — și
pentru că cititorul are dreptul să judece singur, cu „suspiciunea rezonabilă” pe care procurorii și-o rezervă
numai lor.

De ce arde, deci, Europa? Nu pentru că e săracă — e încă una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii.
Arde pentru că cei care plătesc au înțeles, toți deodată, în aceeași lună, că decizia care le golește buzunarul
sau le anulează votul se ia la o adresă la care ei nu pot ajunge. Președinta Comisiei nu e aleasă de nimeni
direct — articolul 17 alineatul (7) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Datoria comună de 750 de
miliarde s-a contractat pe articolul de urgență 122, fără niciun vot popular. Prioritatea bombelor asupra
școlii a fost decisă de miniștri de finanțe printr-o clauză. De fiecare dată, procedura a fost legală; de fiecare
dată, cetățeanul a descoperit decizia în factură, nu pe buletinul de vot. Iar când a ieșit să o spună, a primit
soldați, întrerupătoare, amendamente de o oră și lecții despre extindere.
Starea Europei din 2026 e suma unor erori de douăzeci de ani — moneda fără stat, energia scumpită prin
decizie, bugetele suspendate prin urgență, votul popular ocolit la fiecare răscruce —, acutizate în ultimii
cinci, de când Uniunea s-a angajat, masiv și fără să-și întrebe popoarele, într-un război pe care îl plătește
fără să-l poarte. Isteria reînarmării care le încununează trebuie oprită înainte să distrugă Europa economic,
social sau militar. O apărare a Europei se decide cu popoarele și se plătește după școală, spital și plin, nu
înaintea lor; cine inversează coloanele nu pregătește continentul pentru război, ci pentru explozia
dinăuntru.

Uniunea trebuie să se refondeze — pe principii care să întărească suveranitatea, egalitatea și solidaritatea națiunilor
ei — sau va dispărea, cu fiecare buget de austeritate și cu fiecare alegere anulată, în incendiul pe care și-l
pregătește singură. Strada berlineză a scris deja remediul, în punctul al doilea al listei ei, cu cuvintele
dreptului elvețian: poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Nu e o lozincă. E singura regulă care, dacă ar fi
fost în vigoare, ar fi făcut inutil tot ce am descris mai sus.

Închei și de data asta prin a vă invita să vizitați https://atreiarepublica.ro/ și să cumpărați cartea „A treia
republică”, o carte care oferă românilor un început de soluție, o speranță și o perspectivă de a evada dintr-
un viitor sumbru pe care alții vor să ni-l scrie și să ni-l impună.

P.S. — BREAKING NEWS, 1 noiembrie, ora închiderii urnelor. În timp ce închid acest articol, Bulgaria
tocmai și-a ales președintele. Exit-pollurile de la ora 20 dau victoria Ilianei Iotova, președinta în exercițiu,
cu 52,5% la 43,4% după Alpha Research și 50,7% la 44% după Market Links, în fața lui Andrei Ghiurov,
fostul premier interimar, candidatul taberei pro-occidentale („Bulgaria Democratică” și „Continuăm
Schimbarea”), pentru care a votat și Boiko Borisov, fără să-și îndemne însă partidul s-o facă; în primul tur,
la 25 octombrie, ea îl devansase cu 34,75% la 31,95%. Iotova — susținută de „Bulgaria Progresistă” a
premierului Rumen Radev, de socialiști și de naționaliștii de la VMRO — a făcut campanie pe o singură
idee, pe care a repetat-o până în ultima zi: dialog cu Moscova, oprirea ajutorului militar pentru Ucraina și o
„coaliție pentru pace”, pentru că „pacea nu se poate obține decât prin negocieri”. Ghiurov a răspuns cu linia
Bruxelles-ului: întâi Rusia să-și înceteze agresiunea, apoi vorbim. Bulgarii au ales. Într-o țară membră
NATO și UE, de pe malul unei Mări Negre pe care dronele lovesc vasele comerciale, electoratul a dat
președinția candidatei care spune că războiul trebuie să se termine, nu să fie finanțat în continuare —
exact tema pe care strada franceză, italiană și germană o strigă de o lună. Bulgarii au transmis ferm: nu
vrem globaliștii Bruxelles-ului. Și au transmis-o cu buletinul de vot, nu cu pietre — ceea ce, după tot ce am
descris mai sus, e singura veste cu adevărat bună a acestei săptămâni. (Rezultatele oficiale ale Comisiei
Electorale Centrale urmează; cifrele de mai sus sunt exit-polluri și numărători paralele, la ora redactării.)