20 iulie 2018

Proximitatea morții

Proximitatea morții. Întâlnirea cu un muribund... fiorul pe care îl ai atunci când auzi recele fâlfâit al aripilor morții în răsuflarea grea al celui care nu mai e nici aici, dar nu a trecut nici încă dincolo.

Spaima pe care o ai când întrevezi cernutul strai al “bătrânei doamne” în spatele privirii opace, mate, pe care nu o mai recunoști.

Toate prilej de neagră nostalgie, de cufundare intr-o tânguire prelungă a ființei ce se scurge inexorabil către un “dincolo” pe care nu îl înțelege, chiar și atunci când îl intuiește.

Tema și teama e veche de când lumea. Vederea muribundului (alături de copil, cadavru și ascet) l-a determinat, spre exemplu, pe Gautama Siddartha sa caute iluminarea și sa devină Buddha Shakyamuni. Nu o sa insist.

Cu toate astea... Nu pot sa nu remarc faptul ca spaima în fața morții e generată în principal de o percepție falsă... aceea că suntem pe cale să ne “pierdem viața”... de parcă ne-ar aparține. De parcă ne-am procurat-o cumva... și cineva, pe nedrept, e pe cale să “ne”-o ia. De unde înverșunări și depresii... de unde înfricoșări și tânguiri nesfărșite!

De ce oare, indiferent de ce și cum credem, nu am putea doar sa fim recunoscători pentru ce am primit fără să cerem? Doar bucuroși ca suntem sau am fost împreună într-o călătorie fabuloasă, pe care ne-am dirijat-o cum am știut și putut, către ce am crezut. O pauză, un “barzach”, între două nemărginiri: una din care am venit și alta către care ne ducem conștienți, plini de experiența “libertății”, pe care doar “relativul” o permite, infinitul înglobând-o intr-o atotposibitate care nu lasă loc de distincțiune, și, pe cale de consecință nici de opțiune.

Să ne bucurăm deci de dar!

Să pregustăm eternitatea în clipa pe care o risipim cu atâta generozitate!

Și mai ales să ne bucurăm împreună pentru privilegiul pe care îl avem... să fim! Și sa fim împreună!

Post script: pentru cei care spun că BOR nu se implică în social și în societate... că ”risipește banii” doar pe “lucruri inutile”... sa ia aminte la fotografiile de mai jos.

La faptul ca bolnavii în ultimul stadiu, refuzați de spitalele publice, vin sa-și trăiască ultimele clipe într-un spital “ca afară”, îngrijiți de doctori calificați, mulți dintre ei fiind călugări sau măicuțe (precum doctorul oncolog Serafima - medic, monahie și stareță în același timp)...

Vezi postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor. Linkul de mai sus e refăcut din identificatorul fotografiei atașate, iar unele postări nu mai sunt publice — Facebook le-a șters, restricționat sau mutat — așa că poate răspunde „Această pagină nu este disponibilă”. Dacă se întâmplă, căutați postarea după textul ei pe pagina autorului.

Temă: Despre viață, printre rânduri · Subtemă: Despre mare, drum și libertate