9 august 2017

O minune la registratură

Ieri, între două penitenciare, 5 dosare la studiu, o mediere aproape imposibilă între membrii unei familii care se bat pe ciosvârtele unei companii în care s-au băgat zadarnic sume imense de bani și o coardă - cu care am lupte epice, am trecut și pe la registratura unui minister; să depun o cerere. Așa ca-n vacanță…

Dar la registratură… la registratură am avut parte de un alt moment din acela, incredibil și inexplicabil în condițiile lumii noastre, moment care-ți prilejuiește un recul față de toată agitația sterilă și așteptările deșarte cu care ne umplem în fiecare zi viața.

“Spuneți-mi numele dvs.” îmi zise sec doamna, așa, în jur de 45 - 50 de ani, care stătea în spatele biroului registraturii și mult sub tejgheaua înaltă de pal ieftin care separa civilii muritori de rând de funcționarii de stat în exercițiul atribuționilor lor de serviciu. Îi spusei. La auzul numelui meu femeia lăsă capul în jos brusc, ca pentru a completa în grabă registrul din fața ei și șopti: “Așa îl chema și pe…” Beteșugul meu auditiv, bine cunosocut de voi, prietenii mei, mă împiedică să aud ce tocmai îmi spusese femeia din fața mea.

“Mă scuzați, nu am auzit. Puteți repeta?” am insistat eu, nereușind să pun în context cele ce îmi părea a le fi auzit.

“Așa îl chema și pe soțul meu.” îmi spuse mai tare femeia ridicându-și ochii albaștrii din registrul pe care îl completa șiroind de lacrimi. Mi s-a tăiat răsuflarea. În mod clar nu eram pregătit pentru o astfel de destăinuire.

“Am zis că așa îl chema și pe soțul meu.” însistă ea, spunând și mai tare și mai apăsat, parcă pentru a se auzi și ea mai bine. “A murit! M-a lăsat singură…” și a început să plângă înfundat, ascunzându-și fața în palme.

“Doamne!” zisei eu, “îmi pare tare rău! Dumnezeu să-l odihnească…” îngânai sufocat de atâta suferință. “Când s-a întâmplat nenorocirea, doamnă?” am încercat eu să arunc discuția pe panta concretului cotidian, dar și să mă lămuresc de ce nu purta doliu văduva ce-și plângea cu atâta amar soțul.

“Acum un an și jumătate, domnule, un an și jumătate de când m-a lăsat singură…” și își ridică fața din palme desfigurată de suferință și lacrimi ce par să nu se fi oprit de multă vreme… “Mă scuzați, domnule, dar știți cum e singurătatea? Nu mai pot de atâta singurătate… m-a lăsat singură!”

Am împietrit. Ce puteam să-i spun. Că știu? Nu ca ea, în mod sigur nu ca ea! Că singurătatea, însingurarea, poate fi prilejul întâlnirii cu Dumnezeu, fiind reflex al singularității Acestuia ce te trage în sus prin simpla ta insularizare în sine, enclavizare a ta - solitarul, față de lume? Nu era loc de doctrină printre atâtea lacrimi strânse în registratura aia infectă.

“Doamnă, fiți tare! Dumnezeu e mare și milostiv!” i-am spus șoptit, pentru a nu intra în disonanță prea mare cu acel cadru steril. “Păstrați-vă soțul în inimă, dar mergeți mai departe! Trăiți și lăsați lacrimile pentru zilele de pomenire! Trăiți-vă viața!”

“Cum domnule? Cum fără el? Și la vârsta mea… cum fără el? Cine se mai uită la mine?” îmi șopti femeia, la rândul ei, deznădajduită.

“Doamnă aici greșiți, i-am spus eu ferm, aveți un suflet minunat. Și ochii dvs, doamnă, ochii dvs. sunt foarte frumoși…”

Femeia se opri din plânsul nervos, suspinând și grăind printre palmele cu care-și ștergea fața: “Vă mulțumesc, domnule, sunteți prea amabil!”

“Nu doamnă! Este adevărul. Dar trebuie doar să vreți trăiți…”

Îmi întinse bilețelul cu numărul de înregistrare.

“Vă mulțumesc și fiți tare!” am întărit eu spusele, uitându-mă calm în ochii femeii care se mai liniștise…

Am ieșit în grabă, încărcat sub povara spovedaniei la care luasem parte dintr-o poziție cu care, “neoficial”, mă întâlnesc din ce în ce mai des. O fi vârsta.

La ușa registraturii aștepta deja o altă persoană…

Câteodată 5 minute sunt suficiente… Suficiente să îți dai seama că Buddha nu “greșea” totuși atât de tare când spunea în primul său adevăr că “viața aduce cu sine suferință” și că doar atașamentul este originea și rădăcina suferinței, fiind astfel cauza oricărei suferințe...

Dar mai aduce ceva: datoria și responsabilitatea de a încerca să o înlături… pe cât posibil, prin mărturisirea speranței! A iubirii! A credinței!

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre viață, printre rânduri · Subtemă: Despre mare, drum și libertate