12 august 2015

O întâmplare cu tâlc

Zilele trecute mi-a fost dat să trăiesc una din acele întâmplări care, deși nu îți schimbă cursul vieții, are darul de a te marcă în mod indelebil și iremediabil: întâlnirea cu moartea. Dar nu o întâlnire cu moartea trăită sentimental - sfâșietoare, ca atunci când pierzi pe cineva drag, sau intelectual - diafană, de genul reflecțiilor socratice “de ce m’aș teme de moarte atâta vreme cât nimeni nu știe ce este sau cum este dincolo?”… Nu! O intâlnire directă, fără durere și fără spaime, doar uimirea tăcută a unui martor pus fără voia lui să asiste la momentul trecerii senine către dincolo. Și sentimentul covârșitor al unei absolute incapacități de a schimba cursul implacabil al cauzalităților ce te împing grăbit și absolut “neplanificat” acolo…dincolo. Destinul ca necesitate, și mai mult de’atât, sfârșitul ca normalitate. Căci zilele trecute, așa cum pare că fu deja scris și hotărât printr-o decizie divină definitivă și irevocabilă, un om mi-a murit în brațe în timpul unei încercări, evident eșuate, de a-l salva de la înec. Un om pe care nu-l cunoșteam, dar care în mod cert a devenit o parte integrantă a vieții mele… a gândurilor mele… a tot și cât mai urmează să fiu în această lume.

Nu zbaterea pentru viață a acestuia m-a marcat… nici momentul în care, răpus probabil de oboseală, a cedat în lupta sa și a dat drumul sforii cu care încercam să-l scot la mal… nici măcar zecile de minute în care, agonizant și terifiat de forța curentului care ne trăgea în larg, am stat ținându-mă de o geamandură (care se află la doar 15m de mal) încercând să-i susțin trupul peste nivelul mării, la aer… la viață.

Amintirea care nu mă mai părăsește este privirea lui. privirea lui senină, de un calm absolut, care, de sub pojghița de apă care ținea să-i acopere în fiece moment fața, căuta lumina privind… spre soare, spre zenit. Privirea lui nu mă mai părăsește. Ultimele clipiri. Cum nu pot să uit nici cum, de la o secundă la alta, cu cât el se ducea mai departe, privirea lui devenea din ce în ce mai scurtă, până la opacitatea totală care a însoțit ultima suflare pe care a întors-o lumii amestecată cu apă precum spuma unei șampanii, ca o ultimă libație sacrificială.

Procesul ăsta de golire de suflu și de suflet, de umplere cu și de materie inertă, de bune oficii între sus și jos, între cer și mare/pământ în care fiecare își ia ce e al său este cutremurător pentru martor; dar și misterios, căci singurul efect al acestei duble întoarceri, singura “energie” degajată în timpul acestui schimb e… liniștea… e Pacea!

Da, nu moartea în sine m-a șocat, nu moartea m-a înspăimântat… ci moartea umanului ce se putea citi în reacția lumii aflate în fața unui moment atât de misterios, de sublim chiar. Căci la nici 15 m de acestei indicibile taine - distanță cât de la moarte la viață - pe malul mării asistau impasibili ca la o reprezentație ieftină la mall câteva zeci de persoane, unii cu pahare de bere în mână, toți însă învăluiți într-o muzică stridentă, de o voioșie absurdă… stăteau într-o pasivitate complice cu destinul crud al muribundului care intrase în apă doar spre a-și salva nepoata. E felul nostru de a ne petrece în această lume … și dincolo de ea: cu o bolnăvicioasă și superficială curiozitate menită doar a masca o tenebroasă nepăsare.

Când într-un sfârșit am fost trași la mal cu o saltea (care a fost permanent pe malul mării, dar pe care nimeni nu s-a gândit să o folosească anterior sosirii singurului salvamar demn de acest nume dintre cei 4 care se aflau deja pe plajă), în așteptarea ambulanței abia atunci chemate prin stație de “salvatorii” de pe mal, au început tardivele operațiuni de resuscitare a celui care deja plecase dintre noi: masaj cardiac, respirație gură la gură… și iar masaj cardiac, și iar… încă 15 minute au mai trecut până când a sosit Ambulanța care însă nu a adus și salvarea devotatului bunic, care în mod neînțeles pentru mine, ca semn al inutilității și futilității eforturilor de a-l reîntoarce într-o lume care l-a lăsat să moară stupid, a închis pe veci ai săi ochi calmi.

Căteva ore mai târziu, pe plaja plină și zgomotosă, pe locul în care cu puțin timp în urmă zăcea fără suflare un alt erou necunoscut al lumii noastre, copii ridicau castele de nisip. Castele de nisip care aveau să fie spălate de aceeași mare, de aceleași valuri…

În mod cert, colțul ăsta de lume, petecul ăsta de mare, n’or să mai fie niciodată aceleași pentru mine. Geamandura aceea roșie plutind haotic pe suprafața mării noastre atât de negre a devenit brusc un loc-neloc amintind de-un timp-netimp, barzach - istm strâmt între două lumi, cea de aici și pacea celei de dincolo. Pace pe care am întrezărit-o oglindită în ochii celui ce pleca.

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre viață, printre rânduri · Subtemă: Despre timp, anotimpuri și semne